sâmbătă, 2 iulie 2011

IPOTEZA BIOPLASMEI


IPOTEZA BIOPLASMEI

Autor: fiz. IOAN MAMULAŞ
Motto: “Bioplasma este o stare specifică numai materiei biotice. (...) Descrierile biochimice, bioelectronice şi bioplasmatice sunt complementare”.

W. Sedlak

 
 







         1. Într-o conferinţă ţinută în anul 1816, intitulată “Despre materia radiantă”, şi într-o alta din 1819 cu titlul “Despre formele materiei”, Michael Faraday enunţa – pe baza unor raţionamente analogice legate de trecerea succesivă din starea solidă în starea lichidă şi apoi în cea gazoasă – ipoteza existenţei unei a patra stări a materiei, pe care o denumea “materie radiantă” (conform [1, p. 195 şi p. 270 – 271]).
         Peste circa şase decenii, un alt renumit fizician britanic, William Crookes, a crezut că “materia radiantă” este evidenţiată în fenomenele produse de descărcările electrice din tuburile de sticlă conţinând gaze rarefiate [2 – 4]. El avea convingerea că materia din aşa-numitul “spaţiu întunecat” dintre catod şi zona luminescentă care se formează în timpul acestor descărcări electrice (la presiuni ale gazului mai mici de 10-6 atm) are “proprietăţi atât de noi şi de caracteristice încât este pe deplin justificată aplicarea termenului  împrumutat de la Faraday, şi anume cel de materie radiantă” [3].
         Dar cercetările ulterioare ale lui J. J. Thomson [5] au dovedit că ceea ce Crookes considera a fi “materie radiantă” se constituia, de fapt, din fascicule de particule cu sarcină electrică (negativă) elementară, particule denumite ulterior “electroni”. Cu deplină obiectivitate şi onestitate, W. Crookes a admis eşecul ipotezei sale şi recunoştea că: “ceea ce era nebulos şi inexplicabil prin teoria materiei radiante, este acum precis şi clar prin teoria electronilor” [6].
         Şi totuşi Crookes nu greşise cu totul: cea de-a patra stare a materiei se formează într-adevăr în tuburile cu gaze foarte rarefiate în timpul descărcărilor electrice; însă nu acolo unde credea el (în zona întunecată), ci în zonele luminescente, acolo unde (ştim astăzi) gazul este ionizat. Acest lucru l-a remarcat în anul 1928 Irving Langmuir care, de altfel, a introdus primul în fizică termenul de “plasmă”: “Exceptând zona de lângă electrozi, unde sunt straturi conţinând foarte puţini electroni, gazul ionizat conţine ioni şi electroni în număr aproape egal, astfel că sarcina spaţială rezultată este foarte mică. Vom utiliza numele de plasmă pentru a descrie această regiune conţinând sarcini echilibrate de ioni şi electroni” [7].
         2. În esenţă, prin plasmă (a nu se confunda cu semnificaţiile date termenului în biologie şi fiziologie în noţiuni precum citoplasmă, protoplasmă, plasmă sanguină etc.) se înţelege în fizică o colecţie de particule pozitive, negative şi neutre din punct de vedere electric care realizează anumite condiţii de concentraţie şi interacţiune energetică. Din îndeplinirea condiţiilor respective rezultă proprietăţi fizice speciale dintre care cea mai importantă este “comportamentul colectiv”, adică mişcările particulelor componente depind nu numai de condiţiile locale, ci sunt semnificativ afectate şi de starea plasmei din regiuni mai îndepărtate. “În cele mai multe materiale, dinamicile mişcării sunt determinate de forţe între regiuni strâns învecinate ale materialului. În plasmă, separarea de sarcini între ioni şi electroni dă naştere la câmpuri electrice, iar fluxurile de particule încărcate produc curenţi şi câmpuri magnetice. Prezenţa acestor câmpuri are drept rezultate «acţiuni la distanţă» şi o gamă întreagă de fenomene de o complexitate uimitoare” [8, p. 1].
         Existenţa plasmei fizice este determinată în principal de satisfacerea a trei criterii:
        o parte semnificativă din numărul total de particule constituente trebuie să fie formată din particule încărcate electric pozitiv şi negativ (de exemplu, ioni pozitivi şi electroni);
        interacţiunile dintre particulele încărcate electric să fie astfel încât câmpul electric al unei particule să fie ecranat de câmpul particulelor de sarcină opusă pe o distanţă scurtă comparativ cu dimensiunile zonei în care plasma există ca atare (condiţia de neutralitate electrică a plasmei);
        frecvenţa proprie a plasmei să fie mai mare decât frecvenţa medie a coliziunilor dintre particule, astfel încât mişcările din plasmă să fie determinate preponderent de forţe electromagnetice. Frecvenţa proprie a plasmei reprezintă frecvenţa oscilaţiilor colective (ale particulelor componente) induse atunci când o cauză exterioară disturbă echilibrul electro-energetic al plasmei.
         Cantitativ, condiţiile pentru ca un sistem fizic să fie clasificat ca unul de tip plasmă se exprimă prin relaţiile (conform lui [9]):
Lc << N–1/3 << LD << Lm, L
unde: Lc este distanţa critică = distanţa dintre două particule încărcate la care energiile lor cinetice şi potenţiale sunt egale; N–1/3 este distanţa medie dintre două particule încărcate (N = densitatea purtătorilor de sarcini electrice = numărul de purtători de sarcini electrice raportat la volum); LD este lungimea Debye = distanţa de la care câmpurile electrice ale particulelor înconjurătoare ecranează câmpul electric al unei particule; Lm este drumul liber mediu al particulelor între coliziuni; L este dimensiunea plasmei. Distanţa critică, lungimea Debye şi drumul liber mediu sunt date de formulele următoare (valabile în Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură şi în condiţiile în care purtătorii de sarcini electrice au sarcini elementare):
Lc = 1,67∙10–5rT
LD = 68,9(εrT/N)1/2
Lm = 2,85∙108εrT2/N
unde εr este permitivitatea relativă, iar T este temperatura.
          Alţi doi parametrii sunt necesari a fi introduşi pentru compararea diferitelor tipuri de plasmă: numărul Debye ND şi frecvenţa plasmei fp. Numărul Debye este numărul de particule conţinut într-o sferă cu raza egală cu lungimea Debye; valoarea lui ND este o măsură a “colectivităţii” unui set de particule încărcate şi este dată de:
ND = 1,38∙106rT3/N)1/2
Frecvenţa plasmei este:
fp = 0,856∙10–14(N/εrm)1/2
unde m este masa purtătorului de sarcină electrică. Valoarea frecvenţa plasmei separă două domenii esenţial diferite de răspuns al plasmei la unde electromagnetice exterioare. Orice radiaţie electromagnetică cu frecvenţa mai mică decât cea plasmei este reflectată de plasmă, în vreme ce undele electromagnetice cu frecvenţe mai mari decât frecvenţa proprie a plasmei sunt parţial absorbite şi transmise de plasmă. Atunci când frecvenţa câmpului electromagnetic exterior o egalează pe cea a plasmei, are o loc o puternică absorbţie a radiaţiei externe.
         Ţinând seama de ansamblul relaţiilor de mai sus, condiţiile cantitative de existenţă ale plasmei fizice se mai pot scrie şi sub forma (unde fc este frecvenţa de ciocnire a particulelor din plasmă):
1,67∙10–5N1/3rT << 1                 (1)
68,9(εrT)1/2N–1/6 >> 1                 (2)
                        fp > fc                   (3)
         3. Faptul că plasma fizică prezintă, într-o anumită măsură, un comportament colectiv şi organizat, deşi este formată dintr-un număr foarte mare de particule, a sugerat unor cercetători că o astfel de stare fizică ar putea explica unele manifestări coordonate în organismele vii precum şi sensibilitatea structurilor şi funcţiilor biologice faţă de câmpuri electromagnetice de intensitate slabă.
         Chiar Crookes presupunea că ceea ce el numea “materie radiantă” există în lumea vie (după [10]). Dar “că un corp de plasmă coerentă ar putea înconjura şi interacţiona cu organismele biologice a fost propusă prima dată în 1944 de fizicianul şi inginerul rus V. S. Grischenko” [11]. Concepţiile mai moderne privind bioplasma sunt reprezentate mai ales de polonezii W. Sedlak şi J. R. Zon, şi de rusul V. M. Inyushin.
         O prezentare sintetică a acestor concepţii este oferită de M Bischof: “«teoria bioplasmei» s-a dezvoltat din sugestiile timpurii ale lui Szent-Györgyi, care evidenţia faptul că biomoleculele din organism se află predominant în stare excitată, şi că energetica sistemelor vii este bazată pe dinamica excitării-dezexcitării, care la rândul ei constituie baza legăturilor chimice. Bioplasma este descrisă ca o plasmă ‘rece’ de excitaţii foarte structurate colectiv, produsă de polarizarea dielectrică a semiconductorilor biologici şi care funcţionează ca o singură unitate. Excitaţiile colective ale moleculelor se propagă sub forma excitonilor. Agregatele şi configuraţiile complexe formate de particulele plasmei se constituie într-o reţea energetică în organism. Radiaţiile externe şi cele intrinseci sunt stocate în bioplasmă sub forma oscilaţiilor din cavităţi ‘capcane’; ea are o structură ondulatorie holografică complexă de bandă largă şi de mare stabilitate. Efectele biologice ale radiaţiilor externe sunt  atribuite proprietăţilor rezonante ale întregului sistem, şi nu vreuneia din părţile lui. La fel ca în teoria biofotonilor (v. cap. 14 – n. n.), conceptul de bioplasmă implică stările de non-echilibru şi inversarea populaţiei electronice de pe nivelurile energetice, deci procese de tip laser” [12, p. 67 – 68].
         4. Włodzimierz Sedlak aprecia într-un articol publicat în 1967 că “sistemele biologce pot fi considerate ca semiconductori, feroelectrici şi piezoelectrici” şi că “semiconductorul împreună cu deplasarea de sarcini, ioni şi radicali poate fi aproximat cu o plasmă fizică (…) guvernată de legi hidrodinamice. Oscilatorul semiconductiv biologic poate fi considerat ca plasmă fizică. Sistemul biologic împiedică entropia plasmei prin procese metabolice. Este o caracteristică a vieţii, deşi plasma biologică (…) se dezintegrează treptat în cursul vieţii, cu moartea ca efect final. Bioplasma posedă propria informaţie prin unde magnetohidrodinamice longitudinale şi transversale. Câmpul biologic se transferă el însuşi în organismul viu prin intermediul unor impulsuri magnetohidrodinamice. Procesele de morfogeneză şi de regenerare, coordonarea internă şi schimbul de elemente structurale au loc în conformitate cu principii magnetohidrodinamice” [13]. Într-o serie de lucrări ulterioare (14 – 17), Sedlak îşi precizează şi dezvoltă  propria teorie a bioplasmei:
        Analogii între procesele semiconductive şi procesele din plasmă sugerează că procesele biologice sunt acompaniate de fenomene plasmatice şi pot fi baza lor. Pentru “a trăi”, plasma trebuie “să moară” (procesele de ionizare şi recombinare). Aceasta este baza energeticii energeticii plasmei. Starea plasmei este legată de stabilizare şi destabilizare ca rezultat al eliberării de energie în recombinare. În sistemele vii există un set de condiţii pentru producerea de simetrie electrică, care este fundamentul plasmei (echilibrul între particulele negative şi pozitive), şi de simetrie magnetică în forma conversiei de la dia- la paramagnetism (pe scurt, ‘dia–par’). Bazele primeia sunt atât procesele chimice cu formarea de radicali pe cale enzimatică, cât şi radioliza, ionii, punţile de hidrogen, electronii hidrataţi şi protonii. Simetria magnetică se produce datorită atomilor paramagnetici de Fe, Ni, Co, Mn, Cr, Cu ce formează complexe cu porfirine, câmp sau radicali liberi cu caracter paramagnetic. Există temeiuri pentru acceptarea existenţei plasmei în corpul solid de proteine semiconductoare care adesea are caracteristici de ferită. Procesele biologice sunt caracterizate de acumularea şi eliberarea de energie. Aceasta constituie viaţa plasmei. Radiaţia proprie a plasmei şi luminescenţa slabă în spectrul vizibil ce însoţeşte procesele biologice, nu reprezintă o coincidenţă întâmplătoare. Procesele de acumulare şi eliberare de energie într-un mod independent sunt conectate cu emisia de fotoni. Acesta este un aspect care nu a mai fost luat în considerare până acum în metabolismul sistemelor vii. Reacţiile chimice ale proteinelor semiconductoare împreună cu fenomenele radiative însoţitoare sunt viaţa. Dar acestea sunt şi trăsătura caracteristică a plasmei. Vom numi bioplasmă această plasmă. Radiaţia plasmei poate fi un sistem informaţional atât pentru ea însăşi, cât şi pentru a informa mediul în care se află despre starea ei. Două tipuri de radiaţii sunt de luat în considerare: a). cea a elementelor componente ale plasmei (radiaţia recombinativă, radiaţia de frânare, radiaţia Larmor), şi b). radiaţia plasmei ca un întreg (unde plasmatice şi unde magnetohidrodinamice). Al doilea tip de radiaţie este probabil baza controlului general al proceselor bioplasmatice în întreg sistemul;
        Balanţa energetică a vieţii bazată pe procese chimice ar trebui completată prin luarea în considerare a electronilor structurali (delocalizaţi), a energiei fotonice şi fononice şi a fenomenelor electromagnetice ale plasmei ca întreg. Aceasta corespunde specificităţii bioplasmei. Bioplasma este o stare specifică numai materiei biotice. Din câte se ştiu până acum, metastabilitatea ei nu poate fi reprodusă în laborator. Starea metastabilă a materiei vii există de miliarde de ani şi este transmisă genetic. Astfel, plasma din fizică nu este aceeaşi cu cea din biofizica cuantică. Există numai o analogie între ele. Din cauza specificului său, bioplasma poate fi definită ca a cincea stare a materiei. Energetica unui biosistem ar fi foarte simplă la bază şi complicată în funcţionarea concretă. Descrierile biochimice, bioelectronice şi bioplasmatice sunt complementare. (...) informaţia biologică şi-ar putea avea fundamentele în bioplsmă;
        Prin „bioplasmă”, Sedlak înţelegea o totalitate de particule electrice de ambele semne aflate în cvasi-echilibru. Bioplasma constă din electroni delocalizaţi, electroni de transfer, protoni, ioni, radicali liberi şi electroni din procesele metabilice. Bioplasma este condiţionată de electroni din structurile moleculare şi de electroni din procesele metabolice. În ambele cazuri se produc emisii cuantice fie ca efecte biolaser generate de pattern-urilor de tip sandwich ale structurilor biochimice, fie ca fotoni rezultaţi prin chemoluminescenţă. Evoluţia s-a desfăşurat spre producerea de structuri cu electroni mobili, prin selecţia de compuşi organici semiconductivi, şi spre perfecţionarea proceselor metabolice. Evoluţiile biochimică, moleculară şi bioelectronică au ţintit spre asigurarea celor mai bune condiţii de creare a bioplasmei;
        Termenul bioplasmă a fost introdus pentru a desemna atât metabolismul cât şi procesele electronice dintr-un organism viu. Tehnologia vieţii rămâne încă un secret al Naturii, şi noi nu suntem capabili s-o reproducem în laborator. În orice caz, legătura dintre energia chimică şi energia electromagnetică din mediul proteinic semiconductiv este foarte specifică. Bioplasma combină particule încărcate şi neutre într-un echilibru electric, reacţii chimice, producerea cuantică de fotoni şi oscilaţia electrică a plasmei ca întreg. Ne aflăm aici la fundamentul energetic şi construcţional al vieţii, la cutia de viteze cuantică.
         5. În concepţia lui Viktor M. Inyushin [10, 18 – 22], bioplasma asociată unui organism viu este o matrice formată din particule încărcate electric (electroni liberi, protoni şi ioni) care întrepătrunde arhitectura macromoleculară a celulelor vii şi menţine caracteristicile morfologice ale organismelor.
         “După părerea noastră – spune Inyushin – bioplasma poate fi reprezentată printr-o plasmă electrono-protonică şi electrono-ionică, fără a exclude existenţa excitonilor. Bioplasma este o plasmă organizată cu o structură ondulatorie proprie: biologograma. Bioplasma are o structură anizotropică pluricomponentă. Se poate admite că bioplasma este a cincea stare a materiei, existenţa ei fiind posibilă numai în condiţiile spaţiilor specifice (chiar din punct de vedere geometric) ale corpului viu întreg. Se poate afirma că mişcarea în spaţiu a biostructurilor (dezvoltarea embrionară la animale, creşterea şi diferenţierea la plante) este condiţionată de însuşirile interne ale bioplasmei şi în primul rând de geometria ei. Există motive pentru a susţine că bioplasma este un sistem cu entropie foarte scăzută, putându-se menţine astfel timp îndelungat” [2, p. 331].
         Inyushin compară bioplasma unui organism viu cu o hologramă în care fiecare parte posedă principalele caracteristici ale întregului. Dacă se amputează o mică parte (neesenţială) din organism, matricea bioplasmatică (“biologograma”) rămâne practic intactă, fapt dovedit, după Inyushin, de electrofotografiile obţinute prin procedeul Kirlian (v. cap. 13) pe frunze vii secţionate – aşa-numitul “efect al frunzei fantomă”. De altfel, Inyushin şi colaboratorii explică fenomenele implicate şi evidenţiate în metoda electrografică Kirlian prin ipoteza bioplasmei: “Bioluminescenţa vizibilă pe fotografii (de tip Kirlian – n. n.) este produsă de bioplasmă şi nu de starea electrică a corpului” [18].
         De asemenea, Inyushin presupune că bioplasma se deosebeşte de plasma fizică (nebiologică),  şi prin aceea că este structurată de un câmp de energie organizat, biocâmpul, din cauza căruia “în organismul viu se realizează normarea numeroaselor procese şi structuri” [20, p. 330].
         În plus, bioplasma ar avea un rol de antenă şi, deci, ar putea fi influenţată semnificativ de radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă corespunzătoare. Această caracteristică a bioplasmei ar explica efectele biofizice şi fiziologice ale microundelor şi ale câmpurilor magnetice statice sau lent variabile. Funcţia de antenă a bioplasmei este implicată, consideră Inyushin, şi în fenomenul “radiaţiei mitogenetice”: generarea radiaţiilor mitogenetice s-ar face prin excitări ale bioplasmei, iar recepţia lor determină modificări ale stării bioplasmatice. La rândul lor, efectele radiaţiilor laser asupra organismelor biologice ar fi cauzate, în primă instanţă, de interacţiunile optice cu bioplasma.
         G. A. Sergeyev, G. D. Shushkov şi E. G. Gryaznukhin (colegi cu V. M. Inyushin la Universitatea de Stat din Alma Ata) presupun că modificările constantei dielectrice pe care le-au evidenţiat în atmosfera imediat învecinată unui organism viu – modificări concomitente unor procese fiziologice – sunt determinate de schimbările din starea plasmei. Se consideră că bioplasma, în funcţie de starea sa, determină emisia unor fluxuri de electroni şi protoni de pe suprafaţa organismelor, afectând în acest mod comportamentul dielectric al atmosferei adiacente [23].
         6. Pornind de la consideraţiile anterioare ale lui W. Sedlak privind proprietăţile semiconductoare ale materiei vii, Jozef R. Zon încearcă să demonstreze că la nivelul citoplasmei şi al mitocondriilor sunt îndeplinite condiţiile de existenţă a plasmei fizice [24, 25].
         În estimările sale cantitative, Zon observă că cel mai dificil este să se aprecieze valoarea lui N (densitatea purtătorilor liberi de sarcini electrice din citoplasmă şi mitocondrii). El alege rata respiraţiei în celulele aerobe ca fiind cel mai probabil parametru care reflectă densitatea electronilor implicaţi în energetica celulară. Pe baza rezultatelor obţinute de D. D. Eley şi P. Pethig [26] asupra ratei consumului de oxigen în mitocondriile celulelor hepatice, Zon estimează pe N ca fiind cuprins între 1021 şi 1024 m–3. Luând N = 1021 m–3, εr = 103 şi T = 310 K (valori considerate de Zon ca fiind compatibile biologic), calculele arată că sunt îndeplinite condiţiile date de relaţiile (1) şi (2) de mai sus. Calculând frecvenţa proprie a acestei plasme, Zon o găseşte de ordinul a 109 – 1010 Hz, adică în domeniul microundelor; de aceea, autorul polonez crede că efectele biologice ale microundelor de joasă intensitate sunt datorate absorbţiei rezonante a microundelor de către bioplasmă.
         Ipoteza lui Zon privind existenţa stării de plasmă fizică în celulele vii este criticată de cercetătorii australieni T. I. Quickenden şi R. N. Tilbury [27], care remarcă faptul că autorul polonez a ignorat îndeplinirea celei de-a treia condiţii cantitative de existenţă a unui sistem fizic plasmatic: relaţia (3). Ei au calculat că frecvenţa coliziunilor între particule la temperatura de 310 K este de ordinul a 1013 – 1014 Hz, mult mai mare decât frecevenţa proprie a “plasmei” lui Zon. De asemenea, Quickenden şi Tilbury consideră că valorile pe care le ia Zon pentru permitivitatea relativă sunt mult prea mari.
         “O altă critică a propunerilor lui Zon – comentează în continuare cei doi australieni – poate fi făcută dintr-o perspectivă diferită. Chiar dacă stările semiconductoare se produc în regiuni separate, localizate, precum mitocondriile şi citoplasma, şi chiar dacă aceste regiuni prezintă comportament de plasmă (ce ar părea improbabil potrivit consideraţiilor anterioare), este dificil să se relaţioneze astfel de regiuni izolate de producere a plasmei cu tipul de bioplasmă, integrată la nivelul organismulu, pe care îl postulează Inyushin. Poate că este posibil ca interacţiunea rezonantă dintre regiunile plasmatice semiconductive să conducă la o anume delocalizare a energiei, pentru a se produce acel gen de sistem electronic interactiv sugerat vag de conceptul de plasmă corporală. Totuşi, interacţiunea rezonantă între niveluri energetice nu este semnificativă la distanţe mari comparativ cu lungimea de undă a luminii. Deoarece distanţele ce separă celulele în organismele vii sunt cuprinse, aproximativ, între 2.000 nm şi 50.000 nm, este foarte puţin probabil să se producă interacţiuni rezonante semnificative între regiuni semiconductoare din celule diferite. Se poate concepe a fi posibile interacţiuni rezonante între zone semiconductive din interiorul aceleiaşi celule, la distanţe de ordinul a 200 nm până la 5.000 nm. Chiar dacă astfel de interacţiuni rezonante interne se produc în celule, faptul în sine nu oferă fundament pentru extinderea interacţiunii electronice asupra întregului organism, aşa cum propune Inyushin” [27].
         7. În opinia cercetătorului român Adrian Pătruţ: “bioplasma este un substrat structurat de sisteme vii (organisme). Într-un model teoretic simplu, sistemele vii se caracterizează prin capacitatea de organizare a unui sistem bioplasmatic, calitativ acelaşi la toate vieţuitoarele, fundamental pentru existenţa vieţii. În timpul vieţii, organismele sunt antrenate într-un proces continuu de tipul formare de bioplasmă – eliberare de bioplasmă. Dezorganizarea parţială a sistemului bioplasmatic afectează starea de sănătate şi vitalitatea organismului. Dezorganizarea ireversibilă a sistemului bioplasmatic determină moartea fizică. (…) Sistemele vii, care sintetizează continuu bioplasmă, eliberează totodată bioplasmă în mediu, prin:
i)                    un proces permanent lent, care nu afectează starea de sănătate;
ii)                  procese ocazionale accelerate, care afectează starea de sănătate;
iii)                procese dramatice, care determină sau sunt determinate de moartea fizică” [28, p. 74 – 75].
         Existenţa bioplasmei în stare liberă se relevă, după autorul citat, prin procese care pot fi surprinse fotografic, fără a putea fi observate cu ochiul liber. Bioplasma în sensul lui Inyushin, de pildă, ar fi un epifenomen al bioplasmei propriu-zise, aceasta din urmă având o natură “transfizică”, iar fenomenele parapsihologice ar fi determinate de manifestări bioplasmatice informaţionale (percepţia extrasenzorială) sau bioenergetice (psihokinezia, între altele). Confirmarea (sau infirmarea) deplină a acestor ipoteze, ca şi a celorlalte privind bioplasma, rămâne o problemă deschisă.

Bibliografie
1.      B. Jones – “Life and Letters of Faraday”, vol. 1, Longmans, Green & Co., London, 1870.
2.      W. Crookes – “On the Illumination of Lines of Molecular Pressure, and the Trajectory of Molecules”, PROCEEDINGS OF THE ROYAL  SOCIETY OF LONDON, vol. XXVIII, no. 191, 103–111, 1878.
3.      W. Crookes – “On Radiant Matter”, a lecture delivered to the British Association for the Advancement of Science, at Sheffield, Friday, August 22, 1879.
4.      W. Crookes – “On the Fourth State of Matter”, PROCEEDINGS OF THE ROYAL SOCIETY OF LONDON, vol. XXX, no. 205, 469–473, 1880.
5.      J. J. Thomson – “Cathode Rays”, PHILOSOPHICAL MAGAZINE, VOL. 44, 293–316, 1897.
6.      W. Crookes – “The Stratifications of Hydrogen”, PROCEEDINGS OF THE ROYAL SOCIETY OF LONDON, vol. LXIX, no. 457, 399–413, 1902.
7.      I. Langmuir – “Oscillations in Ionized Gases”, PROCEEDINGS OF THE NATIONAL ACADEMY OF UNITED STATES, VOL. 14, 627–637, 1928.
8.      P. H. Rutherford – “Introduction to Plasma Physics”, Taylor & Francis, New York, London, 1995.
9.      J. Sheffield – “Plasma Scattering of Electromagnetic Radiation”, Academic Press, New York, London, 1975.
10.  V. M. Inyushin, P. R. Chekerov – “Biostimulation through Laser Radiation and Bioplasma”, English translation, Danish Society for Psychical Research, Copenhagen, 1976.
11.  J. Mishlove – “The Roots of Consciousness”, http://www.williamjames.com/
12.  M. Bischof – “Introduction to Integrative Biophysics”, în: F. A. Popp, L. Beloussov (eds.) – “Integrative Biophysics”, Springer, Berlin, 2003.
13.  W. Sedlak – “Electrostasis and Organic Evolution” (in Polish), ROCZNIKI FILOZOFICZNE, 15/3, 31–58, 1967.
14.  W. Sedlak – “Physical Plasma as the Base of Bioenergetics” (in Polish), ROCZNIKI FILOZOFICZNE, 20/3, 125–148, 1972.
15.  W. Sedlak – “Dynamics of Bioplasma and Metabolism” (in Polish), KOSMOS A, 24 (3), 261–272, 1975.
16.  W. Sedlak – “The Evolution of Bioplasma” (in Polish), ROCZNIKI FILOZOFICZNE, 23/3, 95–116, 1975.
17.  W. Sedlak – “Bioelektronika” (in Polish), Instytut Wydawniczy Pax, Warszawa, 1979.
18.  V. M. Inyushin, V. S. Grischenko, N. A. Vorobiev, N. N. Shuiskii, N. N. Fedorova, F. F. Gibadulin – “On the Biological Essence of the Kirlian Effect. A Concept of the Biological Plasma” (in Russian), Kazakh State University, Alma Ata, 1968.
19.  V. M. Inyushin – “Biological Plasma in Human and Animal Organisms”, INTERNATIONAL JOURNAL OF PARAPHYSICS, vol. 5. No.1-2, 50–73, 1970.
20.  V. M. Inyushin – “Bioplasma i ce izluceneia”, Kazach. Gosud. Univ., Alma Ata, 1974.
21.  V. M. Inyushin – “Bioplasma: The Fifth State of Matter?”, în: J. White, S. Krippner (eds.) – "Future Science: Life and the Physics of Paranormal Phenomena", Doubleday & Co., New York, 1977.
22.  V. M. Inyushin – “Resonance, Biostimulation and the Problem of Bioplasma”, în: Z. W. Wolkowski (ed.) – "Interaction of Non-Ionizing Electromagnetic Radiation with Living Systems", Paris, 1983.
23.  G. A. Sergeyev, G. D. Shushkov, G. E. Gryaznukhin – “New Type of Sensors for Recording Physiological Functions of the Organism” (in Russian), în: “Voprosy Bioenergetiki”, Kahakh State University, Alma Ata, 1969.
24.  J. R. Zon – “Physical Plasma in Biological Solids: A Possible Mechanism for Resonant Interactions between Low Intensity Microwaves and Biological Systems”, PHYSIOLOGICAL CHEMISTRY AND PHYSICS, vol. 11, 501–506, 1979.
25.  J. R. Zon – “The Living Cell as a Plasma Physical System”, PHYSIOLOGICAL CHEMISTRY AND PHYSICS, vol. 12, 357–364.
26.  D. D. Eley, R. Pethig – “Microwave Hall Mobility Measurements on Rat Liver Mitochondria and Spinach Chloroplasts”, JOURNAL OF Bioenergetics, vol. 2, 39–54, 1971.
27.  T. I. Quickenden, R. N. Tilbury – “A Critical Examination of the Bioplasma Hypothesis”, PHYSIOLOGICAL CHEMISTRY AND PHYSICS AND MEDICAL NMR, vol. 18, 89–101, 1986.
28.  A. Pătruţ – “De la normal la paranormal”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

Copyright

Copyright Notice
Any and all the content of our websites