sâmbătă, 4 iunie 2011

CORPUL ELECTROMAGNETIC” AL FIINŢEI UMANE

Fiz. Dr. Ioan Mamulaş

1. Ştiinţa occidentală – în speţă biologia şi medicina alopată – a cercetat şi cercetează amănunţit corpurile fizico-chimice ale fiinţelor vii, pătrunzând până la structurile şi procesele de pe palierul atomo-molecular. Pe de altă parte, concepţiilor privind existenţa şi funcţiile “corpurilor subtile” li s-a acordat prea puţină atenţie din partea comunităţii ştiinţifice “ortodoxe”, fiind, de regulă, considerate ca indemne pentru demersul ştiinţific. Cu toate acestea, în ultima vreme prinde tot mai mult contur ideea că, pe lângă corpul organic, există cel puţin un “corp subtil”, de natură electromagnetică, ce ar avea un rol la fel de important, poate chiar mai important în anumite privinţe, ca cel al corpului fizico-chimic. În sprijinul unor asemenea consideraţii converg o serie de date experimentale şi ipoteze ştiinţifice pertinente care scot, măcar în parte, chestiunea “corpurilor subtile” din sfera purelor speculaţii şi o fac abordabilă metodelor ştiinţifice moderne.
În lumea vieţuitoarelor, fenomenologia electrică (şi, implicit, electromagnetică) este practic omniprezentă; de la nivel celular până la nivel organismic şi chiar populaţional, determinările de natură electrică sunt intricate în multitudinea de activităţi biologice, astfel încât fiecărui eveniment care are loc într-o structură vie i se poate stabili, direct sau indirect, o origine electrică/electromagnetică. Acest fapt nu este surprinzător dacă avem în vedere că: (a) – viaţa a apărut, a evoluat şi se menţine în prezenţa şi sub influenţa permanentă a unor câmpuri electromagnetice terestre (electricitatea atmosferică, activitatea geomagnetică) şi extraterestre (emisiile solare, radiaţiile cosmice); (b) – interacţiunile chimice care susţin metabolismul vital sunt, în esenţă, de natură electromagnetică. Apare, deci, firească adoptarea de către structurile vii a unor modalităţi specifice de utilizare a câmpurilor electrice/magnetice/electromagnetice, ca părţi importante ale mecanismelor necesare pentru menţinerea şi funcţionarea lor.
2. A devenit aproape o regulă [1 – 6] să se considere că studiul fenomenelor electrice produse în (asociate cu) structurile vii a luat naştere în anul 1791, o dată cu publicarea la Bologna, de către anatomistul italian Luigi Galvani (1737 – 1798), a lucrării “Asupra forţelor electricităţii în mişcările musculare”. Vreme de aproape 20 de ani, el efectuase experimente repetate pe preparate neuromusculare de broască şi arătase că pot avea loc contracţii musculare atât datorită electricităţii atmosferice sau acelei provenite de la generatoarele electrostatice, cât şi atunci când între muşchi şi nervul corespunzător se închide un circuit exterior format dintr-un compas cu braţele confecţionate din metale diferite. Pentru a explica aceste rezultate, Galvani a emis ipoteza existenţei electricităţii animale, produsă şi prezentă ca un fel de “forţă vitală” în fiecare organism animal. În opinia savantului italian, nervii şi muşchii erau încărcaţi cu cantităţi de “electricitate animală” de semne, opuse, care se descărcau prin circuitul exterior bimetalic şi induceau contracţia musculară. Ideea generării de electricitate de către un organism animal nu era nouă. Pentru a explica şocurilor resimţite la atingerea “peştilor electrici”, francezul Adanson (în 1757), olandezul van Musschenbrook (în 1760) şi britanicul Walsh (în 1772) făcuseră supoziţia că peştii respectivi se încarcă electric prin procese fiziologice, comparând acest fenomen cu încărcarea electrică a buteliilor de Leyda. Demonstraţia definitivă a efectuat-o fizicianul englez Henry Cavendish în anul 1774: prin conectarea adecvată a mai multor butelii de Leyda, el a realizat un model electric funcţional al peştelui-torpilă, model care producea şocuri identice cu cele provocate de acest peşte.
La doi ani de la lansarea ei, concepţia lui Galvani privind o electricitate intrinsecă lumii animale a fost aprig contestată de un compatriot al său, fizicianul Alessandro Volta (1745 – 1827), care descoperise că apare întotdeauna o diferenţă de potenţial electric la contactul direct, sau mediat electrolitic, dintre două metale diferite.
Volta afirma că structurile biologice nu generează electricitate şi că, în experimentele lui Galvani, muşchiul de broască se contractă deoarece prin el trece curentul produs de diferenţa de potenţial electric de contact dintre metalele de naturi diferite care închid circuitul extern. Astfel, pentru Volta, organismele vii reprezentau, cel mult, nişte “instrumente de măsură” a electricităţii. “Dacă negăm – scria el – existenţa oricăror activităţi electrice proprii organismelor vii şi renunţăm la seducătoarea teorie sprijinită pe frumoasele experienţe ale lui Galvani, aceste organisme pot fi considerate pur şi simplu o nouă varietate de electrometre, înzestrate cu o admirabilă sensibilitate” (citat după [7], p. 142).
Intenţionând să rezolve disputele dintre adepţii celor două interpretări, a lui Galvani şi a lui Volta, naturalistul german Alexander von Humboldt (1769 – 1859) a repetat şi a extins experimentele italienilor. Într-o lucrare apărută în anul 1797, a dovedit că era vorba de două fenomene diferite, ambele autentice: pe de o parte, electricitatea biologică intrinsecă, iar pe de altă parte, electricitatea de contact dintre metale diferite.
Astăzi, la peste două sute de ani de la lucrările lui Galvani, Volta şi Humboldt, se cunoaşte fără dubiu că structurile vii produc electricitate prin mecanisme proprii şi că fenomenele bioelectrice intervin într-o multitudine de funcţiuni biologice. Pe această bază, s-a constituit şi se află în plină dezvoltare un domeniu ştiinţific interdisciplinar numit bioelectricitate, ce se ocupă cu cercetarea “fenomenelor electrice naturale din organismele vii şi a relaţiile lor cu caracteristicile sau comportamentele biologice. Bioelectricitatea include, de asemenea, studiul efectelor moleculare, celulare, fiziologice sau comportamentale determinate, parţial sau total, de aplicarea electricităţii organismelor vii” [8]. (Studiul acestor efecte mai este denumit uneori electrobiologie).
3. Orice celulă vie poate fi comparată – desigur, între anumite limite – cu o pilă (baterie) electrică în care are loc transformarea unei părţi a energiei chimice metabolice în energie electrică (conversie chemo-electrică), iar un sistem viu constituie, din punct de vedere electric, un volum conductor neomogen în care purtătorii de sarcini electrice sunt, în mod preponderent, ionii. Sediul principal al bioelectrogenezei îl reprezintă membranele biologice, structuri care au proprietatea de a menţine diferenţe de concentraţii ionice şi de potenţial electric de o parte şi de alta a lor.
Componentă a fiecărei celule biologice, membrana celulară (sau plasmalema) este, sumar vorbind, un înveliş foarte subţire – cu grosimi de ordinul a 0,006 microni până la 0,01 microni – care înconjoară şi separă interiorul celulei (citoplasma) de mediul înconjurător. Acest înveliş e format dintr-o pătură externă şi una internă, alcătuite din două straturi de molecule fosfolipidice, ce trimit unul spre altul lanţuri de molecule de glucide (substanţe hidrofobe), acoperite de câte un strat de molecule de substanţe proteice (hidrofile). Din loc în loc, membrana celulară încorporează elemente de naturi proteice, glico-proteice, oligo-zaharidice sau glico-lipidice reprezentând receptori, canale ionice, acvaporine, transportori şi alte elemente active în funcţionarea membranei. Datorită structurii sale, membrana este permeabilă selectiv, controlând astfel “intrările” şi “ieşirile” de substanţe în, respectiv, din celulă.
Membrana celulară are caracteristici electrice aparte: o conductivitate electrică foarte scăzută (de ordinul a 10–9 – 10–8 S/m, comparativ cu cca. 10–1 S/m pentru fluidele intracelular şi extracelular), o permitivitate electrică destul de ridicată (de ordinul a 10–11 – 10–10 F/m) care îi conferă o capacitate electrică de 1 – 10 microF/cm2; de asemenea, membrana celulară este polarizată electric. Măsurătorile efectuate cu ajutorul microelectrozilor au arătat că, în stare de repaus, faţa internă (dinspre citoplasmă) a membranei este întotdeauna electric negativă, iar faţa externă (în contact cu fluidul extracelular) este electric pozitivă. Există astfel un gradient de potenţial electric transmembranal, numit potenţial electric de repaus (PER), care are valori specifice fiecărei celule, variind între –10 mV şi –100 mV [2, 9, 10]. În mod schematic, membrana celulară poate fi reprezentată ca un condensator real (o capacitate electrică legată în paralel cu o rezistenţă electrică) ce este încărcat la diferenţa de potenţial electric transmembranal.
Dacă se calculează intensitatea câmpului electric transmembranal prin raportul dintre PER şi grosimea membranei celulare, se obţin valori de ordinul a 106 – 107 V/m (pentru comparaţie, menţionăm că un câmp electric cu intensitatea de 3•106 V/m poate produce o scânteie electrică, în aer la presiunea atmosferică). Prin urmare, membranele sunt supuse la câmpuri electrice considerabile, care au un rol esenţial în controlul interacţiunilor moleculare ce determină caracteristicile membranare în diferite condiţii (de exemplu, probabilitatea de deschidere a unor canale ionice dependente de valoarea potenţialului electric local).
PER este strâns legat de activitatea metabolică celulară, ca şi de permeabilitatea selectivă a membranei, factori care menţin o compoziţie ionică a citoplasmei diferită în raport cu cea a fluidului extracelular, “potenţialul de repaus fiind tocmai expresia electrică a acestei asimetrii de distribuţie ionică” [2, p. 46]. În condiţii normale, proteinele, polipeptidele şi alte substanţe organice se găsesc în interiorul celulei sub formă de macroioni (predominând anionii organici purtători de sarcini electronegative); ca structuri macromoleculare, ele nu sunt permeabile prin membrană şi rămân în celulă ca o “zestre” permanentă a acesteia. Ionii difuzabili însă, precum cei de potasiu (K+), sodiu (Na+) şi clor (Cl–), se găsesc atât în mediul intracelular, cât şi în mediul extracelular, dar în concentraţii diferite: extracelular, predomină ionii Na+ şi Cl–, iar intracelular ionii K+. De reţinut şi faptul că ionii K+ şi Cl– au viteze de trecere prin membrana celulară mai mari decât cea a ionilor Na+. Cu toate că ionii Na+ pot trece în mod curent de la exteriorul celulei în interiorul acesteia şi invers, concentraţia ionilor lor din interiorul celulei se păstrează mai mică decât cea din exterior. Acest lucru se datorează unor mecanisme de transport activ (de la o concentraţie mai mică la o concentraţie mai mare), realizate prin intermediul aşa-numitelor “pompe ionice” şi al canalelor ionice comandate de mesageri chimici sau de variaţii ale potenţialului electric.
PER se datorează, pe de o parte, deplasării ionilor de potasiu din interiorul celulei (unde se află în concentraţie mai mare) spre exteriorul acesteia, iar pe de altă parte, ionilor de sodiu şi clor care, fiind în concentraţie mai mare în fluidul extracelular, au tendinţa de a migra spre interiorul celulei. Întrucât membrana celulară are o permeabilitate mai redusă faţă de ionii Na+, aceştia trec în cantităţi foarte mici în comparaţie cu ionii Cl–. Ca urmare, prin pierderea de sarcini electrice pozitive (K+) din interiorul celulei şi prin pătrunderea în mediul intracelular a unor sarcini electrice negative (Cl–), faţa internă a membranei celulare se negativează electric, simultan cu pozitivarea electrică a feţei externe. Atunci când polarizarea ajunge la valoarea PR, trecerea ionilor dintr-o parte în alta este împiedicată de sarcinile electrice apărute şi se stabileşte un echilibru dinamic.
Echilibrul este perturbat dacă asupra membranei celulare acţionează un agent exterior (mediator chimic, impuls electric, variaţie de temperatură, modificare a pH-ului etc.) care inversează polarizarea iniţială a membranei. La un anumit nivel critic al acestei inversări, apare potenţialul electric de acţiune (PEA), respectiv o variaţie tranzitorie a potenţialului electric transmembranar care se propagă de-a lungul membranei. Inversarea polarizării electrice a membranei celulare este determinată de o creştere, indusă de stimulul extern, a permeabilităţii membranale pentru de ionii Na+; prin intrarea masivă a ionilor de sodiu în interiorul celulei, faţa externă a membranei devine electronegativă, iar cea internă electropozitivă. Pe măsură însă ce PEA se deplasează de-a lungul membranei, în urma lui are loc procesul de repolarizare a membranei celulare, refăcându-se PR prin ieşirea din celulă a unei cantităţi de ioni de potasiu aproximativ egală cu cea de ioni de sodiu care intră. Aparte de capacitatea fiecărei celule vii de a răspunde (inclusiv electric), cu amploare mai mare sau mai mică, la stimuli externi, apariţia potenţialelor electrice de acţiune lor caracterizează îndeosebi celulele excitabile de tipul celor nervoase, musculare şi senzoriale.
Fenomene de polarizare electrică se produc, de asemenea, la nivelurile membranelor unor organite celulare (nucleu, mitocondrii etc.), astfel încât activitatea electrică a unei celule vii nu se reduce doar la relaţiile dintre interiorul şi exteriorul celulei, ci cuprinde şi procesele intracelulare. Trebuie precizat că descrierea făcută aici a mecanismelor bioelectrogenezei celulare este foarte sumară, având numai un caracter orientativ. În realitate, aceste mecanisme sunt extrem de complexe (ele include, printre altele, şi dinamica schimburilor altor ioni, precum cei de calciu, magneziu, hidrogen etc.) şi nu pe deplin elucidate.
4. Celula vie utilizează potenţialele electrice membranare în multe şi variate modalităţi. Spre pildă, o dată cu deschiderea rapidă a canalelor pentru ionii de sodiu, potenţialul electric transmembranar se modifică semnificativ (apare PEA) într-un interval de timp de ordinul miimilor de secundă, iar celulele din sistemul nervos comunică între ele prin intermediul unor asemenea semnale electrice care se propagă pe durata proceselor neurale. Un alt exemplu este acela că însăşi viaţa fiecăruia dintre noi începe cu o schimbare de potenţial electric membranar: pătrunderea unui spermatozoid în ovul activează canalele ionice, ceea ce are ca urmare stabilirea unui nou potenţial electric transmembranar care împiedică intrarea în ovul a altor celule spermale.
Caracteristicile electrice ale ţesuturilor vii (rezultate din cele ale celulelor componente) permit emiterea şi transmiterea semnalelor necesare pentru îndeplinirea unor funcţiunii informaţionale şi de autoreglare indispensabile organismului. Categoria de funcţiuni informaţionale le include pe cele de natură senzorială, cum ar fi vederea, auzul etc.; în aceste cazuri, un traductor periferic (ochiul, urechea etc) transmite semnale aferente spre creier care, la rândul lui, iniţiază semnale eferente ce determină contracţiile anumitor muşchi pentru efectuarea, de exemplu, a unor mişcări voluntare ale membrelor. Totodată, autoreglările necesare pentru realizarea diferitele tipuri de homeostazii biologice implică şi circulaţia unor semnale bioelectrice (pe lângă cele biochimice) ce participă la controlul unor parametrii fiziologici, precum frecvenţa şi intensitatea contracţiei cardiace, eliberările hormonale etc.
5. Integrând manifestările bioelectrice ale tuturor părţilor componente, se poate vorbi de o stare electrică globală a unui organism viu (fie el unicelular sau multicelular) – denumită pe scurt electrostazie biologică [11, 12] –, aflată în intercondiţionare cu activităţile metabolice şi care rezultă din:
– distribuţiile de sarcini electrice din interiorul, de la suprafaţa şi din vecinătatea organismului;
– existenţa unor surse celulare de biopotenţiale electrice;
– caracteristicile electrice (conductivitate, permitivitate etc.) specifice biomaterialelor ce alcătuiesc organismul;
– distribuţiile de curenţi bioelectrici;
– configuraţiile de câmpuri bioelectrice generate de componentele organismului.
Dacă se acceptă că electrostazia biologică nu este doar un ansamblu de epifenomene fiziologice, ci reprezintă un fel de “vector de stare” multidimensional ce exprimă în bună măsură funcţionarea organismului şi modul în care acesta reacţionează la stimulii interni şi externi, atunci se pune problema existenţei unui mecanism de reglare/menţinere a electrostaziei bioelectrice (homeostazia bioelectrică). Actualmente, un astfel de mecanism nu a fost încă descris şi analizat fără a se depăşi domeniul ipotezelor. Şi aceasta pentru că, în stadiul actual al cunoaşterii, nu sunt identificate cu precizie structurile care ar participa la homeostazia bioelectrică şi, deci, cu atât mai puţin, relaţiile dintre ele.
Rămânând într-un cadru ipotetic foarte general, şi cu referire îndeosebi la organismul uman, presupunem că învelişul cutanat – ale cărui caracteristici electrice reflectă, ca un “ecran biologic” [13], stările fiziologice interne (ar fi de amintit în acest sens importanţa diagnostică a unor metode ca electrocardiografia şi electroencefalografia) – este un factor important în homeostazia bioelectrică, asemănător oarecum cu membrana celulară. Învelişul cutanat ar putea fi considerat ca un mediu bioelectric de suprafaţă (MBS) care interfaţează mediul bioelectric intern (MBI) şi mediul bioelectric proximal (MBP). Acesta din urmă este mediul din imediata vecinătate a organismului, fiind format, pe de o parte, din microparticule organice, molecule anorganice şi vapori de apă rezultate din procesele tisulare (transpiraţie, respiraţie), iar pe de altă parte, din câmpurile bioelectrice generate de activităţile bioelectrice interne şi de suprafaţă. Relaţiile de tip cibernetic dintre cele trei medii sunt redate în schema următoare:















Pentru stabilirea unui mecanism homeostatic, trebuie îndeplinite cel puţin două condiţii: realizarea separării (secluziunii) între elemente şi existenţa unor bucle închise pentru transmiterea semnalelor între elemente. Modelul cibernetic al homeostaziei bioelectrice propus aici îndeplineşte ambele condiţii: (1) – secluziunea electrică a mediului intern, care este dublă (faţă de învelişul cutanat, respectiv faţă de mediul bioelectric proximal); (2) – existenţa a două bucle închise. Mediul bioelectric de suprafaţă apare ca un nod comun al celor două bucle de reacţie, ceea ce ar explica şi din punct de vedere cibernetic funcţiile de proiecţie şi protecţie electrică ale pielii. În această viziune, punctele de acupunctură descrise de medicina tradiţională chineză (puncte care prezintă caracteristici bioelectrice aparte comparativ cu restul tegumentului [13]) reprezintă efectori în mecanismele de homeostazie electrică, iar tratamentul acupunctural contribuie, printre altele, la readucerea electrostaziei organismului la parametri normali.
6. Organismele pluricelulare se dezvoltă trecând prin variate stadii de divizare, diferenţiere şi multiplicare a unor celule individuale, proces de-a lungul căruia sunt generate pattern-uri (modele) spaţiale. Ele nu sunt evidente într-o celulă; de pildă, într-un ou fertilizat (zigot) nu se află un animaliculus prefigurând viitorul animal, aşa cum credeau unii cărturari din secolul al XVII-lea. Pentru propria dezvoltare, celulele şi ţesuturile au nevoie de informaţii suplimentare spaţiale care să indice unei celule sau unui ţesut în ce plan să aibă loc diviziunea, în ce direcţie să se dezvolte, unde trebuie “construite” anumite structuri şi unde trebuie îndeplinite diferite funcţiuni. Acest aspect al manifestărilor biologice este încă incomplet lămurit, dar numeroase studii arată că fenomenele bioelectrice sunt implicate aici într-o măsură însemnată, dacă nu chiar esenţială în anumite cazuri.. Într-o trecere în revistă din anul 2003 a cercetărilor respective, biofizicienii americani Kenneth. R. Robinson şi Mark. A. Messerli notează: “O caracteristică fundamentală a sistemelor biologice este organizarea lor spaţială. În dezvoltare, regenerare şi refacere sunt necesare semnale direcţionale pentru plasarea adecvată a componentelor organismului. Totodată, agenţii patogeni care invadează alte organisme se orientează după semnale direcţionale pentru a ţinti zonele vulnerabile. Este destul de bine cunoscut faptul că gradienţii chimici constituie importante semnale direcţionale în sistemele vii. Mai puţin recunoscute sunt câmpurile electrice, care pot, de asemenea, furniza informaţie direcţională. Câmpuri electrice continue pot ghida direct mişcarea celulară şi creşterea, şi pot genera gradienţi chimici de macromolecule încărcate împotriva acţiunii nivelatoare a difuziunii. De exemplu, la locul leziunii unui epiteliu transportator de ioni, este generat imediat un câmp electric considerabil care se poate extinde pe mai multe diametre celulare. Recent, s-au făcut progrese substanţiale în identificarea proceselor specifice care sunt controlate, până la un punct, de aceste câmpuri electrice endogene” [14].
7. Numeroase celule prezintă modificări semnificative ale potenţialelor electrice transmembranare în primele momente ale dezvoltării. De exemplu, în cazul algelor brune [15,16], potenţialul electric transmembranar al ouălor nefertilizate este cuprins între –15 mV şi –40 mV; după fertilizare, se produce spontan o hiperpolarizare şi, după 6 – 9 ore, se stabileşte nou PER cu valori de –70 mV până la –80 mV. Capacitatea specifică a algelor brune de a forma protuberanţe (rizoizi) – formă de diferenţiere celulară – spre zonele cu intensitate luminoasă foarte scăzută începe să se manifeste la valori ale potenţialului transmembranar mai negative decât –50 mV.
Încercând să explice modul în care modificările electrice de la nivelul membranei celulare influenţează diferenţierea celulară, L. F. Jaffe [17, 18, 19] susţine, pe baza datelor experimentale, că factorii exogeni (şi posibil cei endogeni) sunt percepuţi asimetric în jurul celulei prin receptori specifici, determinând o uşoară şi primă asimetrie în dispunerea “pompelor ionice” şi a canalelor ionice în interiorul membranei celulare, cea ce duce la stabilirea unor gradienţi de potenţial electric de-a lungul membranei. Consecinţa imediată este apariţia unor curenţi electrici (ionici) transcelulari: ionii intră în celulă pe o parte şi sunt scoşi afară pe cealaltă parte. Aceşti curenţi electrici endogeni amplifică, prin retro-reacţie pozitivă, distribuţia asimetrică a pompelor ionice şi a canalelor ionice şi, la o densitate şi o durată suficient de mari, determină gradienţi ridicaţi de concentraţie în membrană şi citoplasmă, controlând astfel dezvoltarea celulei. Măsurătorile au indicat pentru densităţile curenţilor electrici endogeni valori de 1 – 1000 microA/cm2, în funcţie de tipul materialului biologic folosit [19].
Curenţi electrici endogeni care preced diferenţierea spaţială şi acompaniază dezvoltarea locală au fost observaţi la toate plantele şi animalele investigate până în prezent [20]. La celulele plantelor, aceşti curenţi intră întotdeauna prin locul unde va avea loc creşterea şi ies pe partea în care nu se va produce creşterea. În cazul animalelor, la ovulele fecundate, curenţii ionici intră prin polul animal şi ies prin polul vegetativ. Astfel, se stabileşte o legătură, care nu poate fi întâmplătoare, între polarizarea biologică şi polarizarea bioelectrică. [De precizat că, din punct de vedere embriologic, un ovul fecundat este întotdeauna asimetric, având un pol animal (din care se vor dezvolta sistemul nervos, epiderma, sistemul circulator, sistemul osos, aparatul uro-genital, organele senzoriale) şi un pol vegetativ (din care se vor dezvolta aparatul digestiv şi aparatul respirator)].
Existenţa unei asemenea conexiuni fusese remarcată, încă din 1937, de către Harold Saxton Burr la salamandrele din genul Amblystoma [21]. Măsurând gradienţii de potenţial electric, el a constatat la ouăle nefecundate de salamandre câte o zonă în care potenţialul electric era minim. Burr a marcat aceste zone cu un colorant albastru şi a descoperit că, după fecundarea ouălor, capetele viitoarelor salamandre se formau întotdeauna la nivelurile opuse zonelor respective. Lucrurile se petreceau ca şi cum celulele embrionare se asamblau conform modelului impus de un câmp electric preexistent apariţiei individului. În plus, H. S. Burr a demonstrat că fiecare exemplar adult de salamandră are un câmp electric, cu polul pozitiv şi polul negativ situaţi pe axa longitudinală a corpului. (Asupra lucrărilor lui Burr vom reveni în cap. 6). Peste câteva decenii, Robert O. Becker a efectuat măsurători pe o gamă largă de organisme – de la viermi de pământ la peşti, reptile şi mamifere (inclusiv la om) – şi a găsit că potenţialele bioelectrice de suprafaţă reflectă dispunerea sistemului nervos [3, 22, 23]; în cazul salamandrei, există un potenţial pozitiv relativ mare în zona capului şi a gâtului, care descreşte şi devine gradual negativ spre extremităţi.
8. Apariţia şi dinamica spaţio–temporală a curenţilor ionici nu explică în totalitate mecanismele dezvoltării biologice la nivel celular şi tisular, căci, de pildă, dacă dezvoltarea celulelor şi ţesuturilor este întotdeauna legată de curenţii electrici endogeni, s-a dovedit că situaţia inversă nu este valabilă mereu: pot apare curenţi electrici endogeni şi atunci când dezvoltarea este blocată biochimic [16]. Totuşi, curenţii respectivi par să fie o componentă necesară a dezvoltării deoarece: (a) încep întotdeauna să circule înainte de dezvoltarea şi diferenţierea morfologică, (b) întotdeauna indică viitorul loc al dezvoltării şi (c) inhibarea lor prin aplicarea de câmpuri electrice din exterior stopează dezvoltarea şi diferenţierea celulelor şi a ţesuturilor [16, 20].
Curenţii electrici endogeni determină, de asemenea, modificări locale ale concentraţiilor ionice în celule şi ţesuturi [14, 16], modificări ce pot avea efecte asupra structurilor celulare şi a activităţii enzimatice şi hormonale. O stare ionică modificată serveşte în mod direct celulei ori ţesutului ca “instrument” de control sau, alternativ, afectează fluxul informaţiei purtate de alţi mesageri.
9. Lezarea unui ţesut (prin tăiere, să spunem) duce la apariţia aşa-numiţilor curenţi electrici de leziune (injury currents). În cazul salamandrelor de apă – cunoscute pentru capacitatea lor de regenerare a membrelor şi a cozilor –, un curent electric cu densitatea de 10 – 100 microA/cm2 [16, 24] iese din portiunea amputată a unui membru şi intră prin zonele neafectate. Curentul, purtat în principal de ioni de sodiu, este implicat în diferenţierea (care precede regenerarea) ţesutului de la nivelul ciotului; anularea acestui curent prin administrarea de substanţe ce blochează sistemul de transport al Na+, sau prin aplicarea de curent electric din exterior, inhibă diferenţierea membrului regenerativ şi determină acumularea de material celular nediferenţiat.
Regenerarea este un caz special de morfogeneză, deoarece presupune re-construcţia unei structuri în contextul existenţei ţesutului deja format din vecinătate. În procesul de înlocuire a unei părţi din corp pierdută, pot fi mobilizate mecanisme de dezvoltare, de tipul celor embrionare, pentru restabilirea pattern-ului iniţial. Unele animale prezintă în mod obişnuit grade uimitoare de regenerare, mergând de la refaceri de cozi sau membre la anumiţi amfibieni, până la regenerarea completă a unui organism dintr-o mică bucată de ţesut, ca în cazul viermilor Planaria. S-a sugerat, pe baza datelor experimentale, că diferenţa dintre sistemele regenerative şi cele nonregenerative depinde de proprietăţile bioelectrice ale ţesuturilor [20].
La amfibieni, regenerarea membrelor are, aşa cum s-a menţionat, o componentă electrică, care include diferenţierea mediată electric şi controlul axial. Faptul este susţinut de următoarele observaţii [3, 20, 22 – 24]:
 în membrele care se “reconstruiesc” acţionează câmpuri electrice endogene relativ intense, ale căror configuraţii modelează direcţiile (axele) de regenerare;
 sunt diferenţe notabile între caracteristicile electrice ale organismelor regenerative şi cele ale organismelor nonregenerative, cel mai adesea constând în variaţii ale rezistenţei şi ale curenţilor de eflux;
 anularea câmpurilor endogene prin şuntare inhibă regenerarea;
 câmpurile electrice exogene pot fie să altereze regenerarea, chiar până la anulare, fie să o accelereze.
Un al exemplu de reglaj bioelectric al regenerării este cel al viermilor de pământ segmentari (râmele). Oriunde este tăiat viermele, noi segmente, până la circa 90, sunt regenerate. Numărul segmentelor este controlat de potenţialul electric: fiecare segment are un anumit potenţial, iar segmentele sunt adăugate până când potenţialul însumat egalează valoarea corespunzătoare endogenă pentru un organism întreg [25].
10. Radiologul suedez Björn E. W. Nordenström a propus modelul “circuitelor electrice închise biologice” (Biologically Closed Electric Circuits, prescurtat BCEC) pentru sistemele de control bioelectric de la nivelul organismului uman [26], prin analogie cu circuitele electronice. El consideră că există mai multe BCEC în organism, la ele participând compuşi ionici şi neionici ce interacţionează într-un mod care face posibile distribuţia selectivă şi modularea energiei prin corp, chiar la distanţe relativ mari. Circuitele sunt închise atât de activitatea electrică normală a organelor şi sistemelor, cât şi de modificările patologice, cum ar fi o tumoră, o leziune sau o infecţie.
Un “circuit electric închis biologic”, asupra căruia Nordenström insistă în mod deosebit, este cel presupus a exista între sistemul intravascular (ca primă ramură) şi sistemul interstiţial (ca a doua ramură). Sistemul intravascular este format din vase sanguine cu pereţi care acţionează ca nişte izolatori electrici, în vreme ce plasma intravasculară (având o conductivitate electrică de câteva sute de ori mai mare decât cea a pereţilor vasculari) se comportă ca un conductor electric, unde ioni precum cei de sodiu, calciu şi potasiu furnizează energie disponibilă imediat, în primul rând prin fenomene de electroforeză. Nordenström inventează pentru aceşti ioni denumirea de ionars. Conform teoriei sale, energia potenţială, ce nu e imediat disponibilă, este transportată de celulele sanguine care leagă oxigenul, ca şi de alte substanţe ca glucoza, aminoacizii nepolari etc. Acestea constituie “pachete” de energie (neutre electric) – botezate ergonars – care ajung în zone specifice şi sunt eliberate în principal prin reacţii de reducere/oxidare. În ceea ce priveşte a doua ramură, aici funcţionează ca izolator matricea tisulară, iar proprietăţi de conductor electric are fluidul interstiţial. Componenta principală care uneşte cele două ramuri şi închide biologic circuitul, este sistemul de membrane ale capilarelor sanguine; ele funcţionează ca nişte joncţiuni între fluidele interstiţial şi vascular, permiţând schimbul de ionars şi ergonars de-a lungul gradienţilor de potenţial electric. Nordenström presupune că BCEC similare există pentru sistemele urinar şi gastrointestinal.
11. Modalităţile de producere a electricităţii în lumea vie este mai diversificată decât poate părea la o analiză sumară. De pildă, în anumite structuri organice se generează câmpuri electrice prin efecte piezoelectrice, piroelectrice şi feroelectrice [3, 27 – 33].
Piezoelectricitatea este capacitatea anumitor materiale (cristaline sau cvasicristaline) de a se polariza electric atunci când sunt supuse unui stress mecanic; efectul este reversibil, materialele respective suferind deformări mecanice dacă asupra lor se aplică o tensiune electrică (efect mecano-electric). Multe din substanţele şi formaţiunile organice prezintă calităţi piezoelectrice: proteinele, polizaharidele, acizii nucleici, oasele, tendoanele, dentina, elastina, fibrele de colagen etc. “Energia mecanică cheltuită în aceste structuri poate produce potenţiale electrice de suficientă amplitudine pentru a exercita o gamă largă de efecte în sistemele biologice. Acestea pot include controlul asupra nutriţiei celulare, pH-ului local, activităţii enzimatice, orientării intra- şi extra-celulare a macromoleculelor, activităţii migratorii şi proliferative a celulelor, capacităţii sintetice a celulelor, contractilităţii şi permeabilităţii membranelor celulare, transferului de energie” [30]. Efectul mecano-electric ar putea fi unul din mecanismele prin care anumite organisme sunt capabile să detecteze câmpuri electrice externe. Unii cercetători au afirmat chiar că “piezoelectricitatea este o proprietate fundamentală a ţesuturilor biologice” [28].
Efectul piroelectric constă în polarizarea electrică indusă de o modificare a temperaturii (reversul nu este adevărat). Descoperită mai întâi la oase şi tendoane, piroelectricitatea s-a dovedit apoi a fi o proprietate prezentă la cele mai multe tipuri de celule şi ţesuturi animale sau vegetale, având un rol important, ca şi piezoelectricitatea, în procesele de morfogeneză şi de percepţie senzorială.
Prin efectul feroelectric se produce polarizarea electrică (cvasi)permanentă a unui material dielectric după ce a fost supus acţiunii unui câmp electric, devenind ceea ce numeşte un “electret”. Oasele au proprietăţi asemănătoare cu ale electreţilor [3], ca şi, posibil, punctele de acupunctură [34].
12. Într-una din lucrările sale, 1987, prof. C. Ionescu–Târgovişte considera, pe bună dreptate: “Se poate spune că structura electrică a corpului uman trebuie să aibă o arhitectură la fel de precisă şi importantă ca şi structura biochimică, între ele existând o continuă interdependenţă” [35]. Afirmaţia poate fi extinsă la toate organismele biologice şi completată prin luarea în considerare şi a fenomenologiei magnetice care însoţeşte, mai întotdeauna, “structura electrică” a fiinţelor vii.
Câmpurile electrice variabile şi curenţii electrici produc câmpuri magnetice (v. cap. 3). Deoarece în funcţionarea structurilor vii sunt implicate, aşa cum am văzut, atât câmpuri electrice variabile temporal, cât şi curenţi electrici, este de aşteptat ca aceste structuri să genereze câmpuri magnetice, adică biomagnetism. Şi lucrurile aşa stau, numai că, spre deosebire de cazul fenomenelor bioelectrice, detectarea câmpurilor magnetice biologice este mult mai dificilă datorită intensităţii lor foarte mici. Câmpul magnetic din jurul unui conductor parcurs de curent electric este direct proporţional cu intensitatea curentului electric şi scade cu distanţa; în cazul unui conductor liniar suficient de lung, parcurs de un curent electric constant cu intensitatea I, inducţia B a câmpul magnetic la distanţa d faţă de conductor este dată de formula: B = μI/2πd, unde μ este permeabilitatea magnetică (între intensitatea H a câmpului magnetic şi inducţia magnetică B există relaţia: B = H). Dacă pentru I considerăm valori de ordinul celor pentru curenţii ionici care circulă, de pildă, în membrul inferior la om, adică 10 microamperi (după [36]), iar pentru d luăm pe rând valorile de un milimetru şi un metru, rezultă (μ fiind egal cu 12,56•10–7 Henry/metru) pentru B valorile de 2•10–9 T, respectiv 2•10–12 T, care ne dau o idee despre posibilele ordine de mărime ale intensităţii câmpului biomagnetic. Comparativ cu intensitatea câmpului geomagnetic, cuprinsă între 3•10–5 T şi 8•10–5 T, aceste valori sunt extrem de scăzute.
O dată cu perfecţionarea senzorilor magnetici şi modalităţilor de ecranare faţă de câmpul magnetic terestru a devenit posibilă explorarea adecvată a biomagnetismului. Primele măsurători biomagnetice [37] au fost efectuate pe nervul sciatic al unei broaşte din specia Rana catesbiana; rezultatele au indicat o dispunere soleniodală a liniilor de câmp biomagnetic în jurul nervului parcurs de impulsul bioelectric. Mai apoi, s-au putut înregistra, la subiecţi umani, câmpurile magnetice generate de inimă [38, 40] şi de creier [39], punându-se bazele unor noi metode de investigare biomedicală neinvazivă: magnetocardiografia (MCG), respectiv magnetoencefalografia (MEG). Conform datelor experimentale, câmpurile biomagnetice generate de corpul uman sunt de ordinul a 10–3 pT, pentru creier, până la 100 pT, pentru inimă (1 pT = 10–12 T). În cazuri speciale, se pot atinge valori de cca. 103 pT (plămân contaminat magnetic).
În general, câmpurile magnetice asociate cu organismele vii sunt produse prin trei mecanisme diferite [41]: (a) în mod fiziologic, (b) datorită prezenţei în organism a unor materiale feromagnetice şi (c) ca magnetizare indusă prin aplicarea unor câmpuri magnetice exterioare puternice.
Producerea fiziologică a câmpurilor biomagnetice este rezultatul curenţilor electrici (ionici) endogeni asociaţi cu numeroşii gradienţi de potenţial electric tipici proceselor vitale. În primă instanţă, ar părea că măsurătorile de câmpuri biomagnetice generate de curenţii endogeni pot furniza numai informaţii redundante, aproape identice, cu cele obţinute din măsurătorile de gradienţi electrici; la urma urmei, acolo unde există un curent electric, există şi un câmp magnetic. Touşi, biofizica biocurenţilor electrici diferă de cea a câmpurilor biomagnetice. De pildă, curenţii bioelectrici trec cu dificultate prin craniul cu conductivitate electrică scăzută, în vreme ce câmpurile magnetice îl traversează cu uşurinţă. De aceea, pentru extremitatea cefalică (mediu neomogen) există zone în care electroencefalograma şi magnetoencefalograma diferă destul de mult [42]. Pe de altă parte, una din chestiunile de mare importanţă teoretică şi practică legată de interpretarea rezultatelor măsurătorilor biomagnetice este aşa-numita “problemă inversă a biomagnetismului” [43]. Teoria electromagnetismului arată că un acelaşi câmp magnetic, având anumite caracteristici bine determinate (configuraţie spaţială, intensitate etc.), poate fi generat de o multitudine de distribuţii diferite de curenţi electrici, iar problema inversă a biomagnetismului constă în determinarea acelei distribuţii reale de curenţi bioelectrici care generează câmpul biomagnetic măsurat în jurul unei structuri biologice. Rezolvarea acestei probleme, esenţială pentru corelarea informaţiilor biolectrice cu cele biomagnetice, se încercă a se face prin modelări teoretice ale datelor experimentale [44].
Prezenţa în organism a unor materiale cu magnetism accentuat poate avea fie cauze exogene, fie cauze endogene. Printre cauzele exogene se numără inhalarea de microparticule magnetizate sau ingestia de alimente contaminate cu substanţe feromagnetice. În ceea ce priveşte cauzele interne, numeroase cercetări au dovedit faptul că o serie întreagă de organisme – de la unele bacterii, moluşte şi artropode până la peşti, balene, rechini sau păsări – au capacitatea biochimică de a precipita endogen cristale magnetice precum cele de magnetită (Fe3O4) sau greigită (Fe3S4), cu rol esenţial pentru orientarea respectivelor organisme în câmpul geomagnetic ori pentru biocomunicare [45 – 48]. În anul 1992 s-a descoperit că şi creierul uman conţine cristale de magnetită biogenă [49], în proporţie de 4 ng – 70 ng la 1 g de ţesut (1 ng = 10–9 g).
Acţiunea câmpurilor magnetice artificiale de mare intensitate produce magnetizarea unor componente din interiorul organismului care, în mod normal, nu sunt în această stare. Fenomenul este folosit, de exemplu, în tomografia prin rezonanţă magnetică nucleară (metodă imagistică de investigare medicală), unde se utilizează un câmp magnetic puternic ce aliniază după anumite direcţii atomii de hidrogen din porţiunea de organism investigată; prin înregistrarea spectrului de absorbţie în radiofrecvenţă al acestor atomi se obţin semnale care sunt traduse, prin intermediul computerului, în imagini care reflectă starea morfo-fiziologică a zonei respective.
13. Dacă structurilor vii le sunt intrinseci activităţile electrice şi magnetice, atunci, prin generalizare, se poate vorbi de câmpuri bioelectromagnetice şi de bioelectromagnetism ca noţiuni mai cuprinzătoare. Aşa cum s-a menţionat în cap. 3, câmpurile electrice şi magnetice variabile temporal, precum cele produse de sistemele biologice, se propagă în spaţiu ca unde electromagnetice; prin urmare, este firesc să se presupună existenţa undelor (radiaţiilor) bioelectromagnetice. Probabil că primul care a formulat în mod explicit această idee a fost, în anii 1920 – 1930, inginerul francez de origine rusă Georges Lakhovsky [50, 51]; el postula, pe baza propriilor experimente, că:
– toate organismele biologice sunt “fiinţe electromagnetice”;
– celulele vii pot fi asimilate cu circuitele electrice oscilante (filamentele cromozomiale având funcţii de inductanţe), adică sunt emiţătoare/receptoare de radiaţii electromagnetice pe frecvenţe proprii;
– celulele vii comunică între ele prin intermediul radiaţiilor (bio)electromagnetice;
– organismele vii sunt în permanentă interacţiune electromagnetică cu mediul lor înconjurător;
– perturbările emisiilor electromagnetice normale ale celulelor provoacă îmbolnăvirea; aceste perturbări pot fi cauzate de modificări ale compoziţiei celulare, de prezenţa bacteriilor şi virusurilor (care îşi “impun” propriile frecvenţe) sau de fluctuaţiile neobişnuite ale radiaţiilor solare ori cosmice. “Viaţa este creată de radiaţie, menţinută de radiaţie şi distrusă de dezechilibrul oscilatoriu” [51, p. 198].
La câteva decenii după Lakhovsky, savantul rus Alexander S. Presman suţinea şi el că fenomenele bioelectromagnetice contribuie în mod esenţial la evoluţia, autocontrolul şi relaţionarea cu exteriorul a organismelor biologice [52]. Conform viziunii sale, câmpurile bioelectromagnetice servesc ca mediatori pentru interconectarea organismului cu mediul ambiant, ca şi pentru comunicarea între organisme; de asemenea, aceste câmpuri sunt implicate în coordonarea şi reglarea proceselor fiziologice interne. Presman sublinia astfel latura informaţională a proceselor bioelectromagnetice.
Dincolo de dovezile indirecte şi inferenţele teoretice, confirmarea deplină a aserţiunilor de tipul celor de mai sus necesită detectarea directă a emisiilor bioelectromagnetice, ceea ce constituie o intreprindere dificilă, dat fiind faptul că puterea lor este foarte mică. Cu ajutorul unor sisteme electronice de mare sensibilitate, cu raport semnal/zgomot adecvat, s-au înregistrat benzi discrete de oscilaţii electrice din gama 1,5 MHz – 34,8 MHz la celule de drojdie de bere. Amplitudinile oscilaţiilor sunt cu atât mai mari cu cât creşte rata activităţii metabolice [54]. La subiecţi umani, au putut fi înregistrate radiaţii bioelectromagnetice din domeniul undelor milimetrice având o putere de ordinul 10–20 – 10–21 W/Hz•cm2, putere ce variază de la un individ la altul şi este funcţie de starea fiziologică în care se află organismul [55]. De asemenea, s-au înregistrat semnale electromagnetice emise de corpul omenesc în gama de frecvenţe 0,5 – 30 Hz [56]. În domeniul frecvenţelor optice, tehnicile experimentale actuale permit detectarea şi analizarea cu destulă precizie a radiaţiilor bioluminescente ultraslabe emise de structurile vii (v. cap. 14).
La o privire de ansamblu, se poate spune că dezvoltarea exponenţială din ultimile decenii a studiilor din domeniu a adus argumente teoretice şi experimentale multiple privind existenţa câmpurilor şi radiaţiilor electromagnetice, argumente pe baza cărora cercetătorii de la Hippocampus Institute din Budapesta concluzionează: “Ca rezultat al proceselor biologice, toate organismele radiază un câmp electromagnetic de intensitate foarte scăzută, în gama de la sub 1 Hz până la 1015 Hz. Electroliţii care circulă într-un organism (via sistemul circulator sau în interiorul celulelor) crează un câmp electromagnetic. Câmpuri de joasă frecvenţă sunt generate în celule prin schimbări ale configuraţiilor proteinice, prin modificări ale conţinutului lipidic şi prin migrarea transmembranală a ionilor. Câmpuri de înaltă frecvenţă sunt generate de peroxidarea enzimatică, producţia de ATP, ciclul Krebs şi luminoforii naturali din acizii nucleici şi proteine” [53].
14. Sumarizând cele anterioare, reiese că fiecare din componentele structural-anatomice ale unui sistem viu – celule, ţesuturi, organe etc. – este sursă de câmpuri şi unde electromagnetice, iar toate aceste surse se combină la nivelul întregului organism. Se pune întrebarea: aceste câmpuri şi unde bioelectromagnetice sunt “subproduse” ale activităţilor metabolice sau au vreo importanţă aparte în funcţionarea organismului? Pentru cei cu viziune reducţionist-biochimică, ele nu sunt altceva decât epifenomene (desigur, cu un oarece rol, dar nu esenţial, în “funcţionarea” viului). Pentru alţii, taxaţi uneori drept “neovitalişti” [57], ansamblul manifestărilor bioelectromagnetice reprezintă o caracteristică fundamentală a oricărei fiinţe vii, iar studiul fenomenelor de această natură “poate furniza bazele unei noi paradigme în biologie şi medicină, paradigmă care este radical diferită faţă de accentul pus în prezent pe biologia moleculară şi biochimie” [58] – consideră biofizicianul american Abraham L Liboff.
Potrivit aceluiaşi autor, distribuţiile de sarcini şi curenţi electrici din structurile biologice au o specificitate numai a lor şi, “prin selecţie naturală, ele sunt dispuse în aşa fel încât permit organismului să supravieţuiască. O dată cu moartea, aceste distribuţii de sarcini şi curenţi sau, echivalent, câmpul electromagnetic asociat sistemului, nu mai sunt viabile. Pe scurt, sugerăm că procesul vieţii în sine este o expresie a câmpului electromagnetic” [58]. Liboff atribuie câmpului electromagnetic propriu unui organism viu (câmp rezultat din integrarea celor endogene) un vector multidimensional Π0 despre care postulează [58]:
“1. Fiecare organism viu este complet descris de un vector de câmp electromagnetic Π0 care este determinat specific de genom.
2. Toate patologiile, anormalităţile şi traumele sunt manifestate prin devieri de la câmpul normal Π0 şi, în anumite limite, aceste devieri sunt compensate de tendinţa homeostatică a sistemului de a reveni la Π0”.
15. Într-o teorie care încearcă să conecteze datele ştiinţifice cu concepte tradiţionale extrem-orientale, prof. Changlin Zhang (de la Universitatea din Hangzhou, China) consideră că emisiile electromagnetice ale structurilor interne interferează unele cu altele în cavitatea rezonantă, deosebit de complexă, reprezentată de corpul “dens” uman. Ele formează un pattern de unde electromagnetice staţionare, denumit de prof. Zhang “corp electromagnetic” [59 – 63], în ale cărui “noduri” se află “centrii bioenergetici” (puncte de acupunctură, chakras) descrişi în medicinile tradiţionale extrem orientale.
Localizarea “nodurilor”, a franjelor şi a altor detalii dintr-un pattern de interferenţă depinde de forma şi structura cavităţii rezonante în care se produce suprapunerea undelor. De aceea, de pildă, localizarea acupunctelor şi meridianelor de acupunctură depinde de forma şi structura anatomică a corpului uman. Din această perspectivă, se poate înţelege mai uşor ciudata (în aparenţă) distribuţie a punctelor şi meridianelor de acupunctură. Astfel, structura membrelor inferioare şi superioare este relativ simplă, determinând o distribuţie a meridianelor în mare măsură paralelă; în schimb, structura capului este relativ mai complicată şi, ca urmare, configuraţia meridianelor de aici este mai complexă.
Datorită stabilităţii structurale a corpului fizic, distribuţia “centrilor bioenergetici” este, de asemenea, relativ stabilă. Totuşi, undele staţionare care alcătuiesc “corpul electromagnetic” nu sunt chiar aşa de stabile precum le-ar indica denumirea. Într-un sistem deschis, ca organismul uman, câmpul intern are, în fapt, o structură dinamică şi disipativă; ea rămâne relativ stabilă (cu mici fluctuaţii) în condiţii normale, dar devine foarte sensibilă la orice alterare a acestora, iar “corpul electromagnetic” suferă modificări. Deoarece locurile cele mai potrivite pentru a influenţa un pattern de interferenţă sunt “nodurile”, tratamentul acupunctural se bazează pe acţiuni asupra centrelor acupunctice.
Un aspect deosebit al “corpului electromagnetic” este, arată prof. Zhang, cel holografic: “fiecare undă electromagnetică emisă de structurile interne traversează cavitatea rezonantă a corpului fizic cu viteză atât de mare şi de atât de multe ori încât, practic, vizitează aproape instantaneu fiecare punct din corp. În felul acesta se colecţionează informaţii din toate zonele corpului, iar fiecare punct din cavitatea rezonantă conţine informaţii despre fiecare undă”. [61].
Alţi autori împărtăşesc, de asemenea, ideea existenţei pattern-urilor de interferenţă bioelectromagnetică şi a rolului acestora în terapeutică: “Fiecare nivel particular al ierarhiei unui organism are un spectru caracteristic de oscilaţii electromagnetice endogene produse prin diferite procese. Se produc rezonanţe pe acelaşi nivel şi între nivele, asigurându-se, mai mult sau mai puţin, corelaţia dintre aceste procese. Astfel, pattern-uri specifice de interferenţă ale oscilaţiilor electromagnetice pot fi atribuite fiecărui organism particular. Din acest punct de vedere, o patologie, care poate lua naştere la orice nivel, va perturba toate oscilaţiile prin interacţiunile dintre unde, indiferent de originea lor. Pattern-ul interferenţial distorsionat al undelor endogene dintr-un organism bolnav reflectă relaţii incorecte dintre procesele biochimice interne. Numeroasele rezultate pozitive obţinute prin folosirea dispozitivelor de terapie electromagnetică sugerează că restaurarea pattern-ului de interferenţă restabileşte ordinea fiziologică într-un organism bolnav” [64].
O constatare experimentală remarcabilă este aceea că, în cazul subiecţilor umani sănătoşi, valorile de conductibilitate electrică cutanată (expresii ale pattern-ului de interferenţă electromagnetică din organism) au o distribuţie normal-logaritmică, şi nu una gaussiană [65]. În general, sunt posibile trei tipuri de distribuţii matematice ale valorilor măsurate pentru o mărime fizică dată: gaussiană (sau normală), normal-logaritmică şi distribuţia delta. Prima dintre ele descrie o stare dezordonată, în care elementele sistemului nu conlucrează între ele, iar ultima este specifică pentru sistemele perfect ordonate, cum sunt cristalele. Distribuţia de tip normal-logaritmică se plasează între cea gaussiană şi cea de tip delta, caracterizănd o stare coerentă, de remarcabilă cooperare între elementele sistemului. Dacă valorile de conductibilitate electrică cutanată se aşează după o distribuţie normal-logaritmică, aceasta însemnă că toate elementele din corp sunt în stare bună de cooperare, iar corpul este sănătos.
Structurile interne ale unui organism biologic funcţionează în moduri specifice, emiţând unde electromagnetice de frecvenţe diferite. Totuşi, trebuie să existe o anume cooperare, coordonare şi comunicare între ele. Un sistem viu nu este nici într-o stare perfect haotică, nici într-una perfect ordonat ci într-o stare coerentă. O contribuţie esenţială la menţinerea acestei stări este asigurată de “corpul electromagnetic”.
Bibliografie
1. E.E. Suckling – “The Living Battery. An Introduction to Bioelectricity”, Macmillan, New York, 1964.
2. V. Vasilescu, D.-G. Mărgineanu – “Introducere în neurobiofizică”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
3. R.O. Becker, A.A. Marino – “Electromagnetism & Life”, SUNY Press, Albany, NY, 1982.
4. R.O. Becker, G. Selden – “The Body Electric: Electromagnetism and the Foundation of Life”, William Morrow Inc., New York, 1985.
5. M. Pera – “The Ambigous Frog: The Galvani – Volta Controversy on Animal Electricity”, Princeton University Press, Princeton, NJ, 1992.
6. URL: http://en.wikipedia.org/wiki/Luigi_Galvani
7. P. Tompkins, C. Bird – “Viaţa secretă a plantelor”, Editura ELIT, Ploieşti, 1994.
8. A. Marino – “Bioelectricity”, Macmillan – Collier’ Encyclopedia, vol. 4, 1991.
9. W. Hoppe, W. Lohmann, H. Markl, H. Ziegler (eds.) – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin – Heidelberg – New York – Tokyo, 1983.
10. R. Gilles – “Physiologie animale”, Université de Liège, Faculté des Sciences, 2004; URL: http://www.ulg.ac.be./physioan/traite.htm
11. W. Sedlak – “Bioelectronika”, Instytut Wydawinczy Pax, Warszawa, 1979.
12. I. Mamulaş, F. Brătilă – “Consideraţii privind electrostazia biologică”, Al IV-lea Colocviu de Sisteme–Modele–Informatică şi Cibernetică, Bucureşti, 1987.
13. I.F. Dumitrescu – “Omul şi mediul electric”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
14. K.R. Robinson, M.A. Messerli – “The Role of Endogenous Electrical Fileds as Directional Signals in Development, Repair and Invasion”, BIOESSAYS, vol. 25, Issue 28, 2003.
15. M.H. Weisenseel, L.F. Jaffe – “Return to Normal of Fucus Egg Membrane after Microelectrod Impalement”, EXP. CELL RES., vol. 89, 1974.
16. M. H. Weisenseel – “Control of Differentiation and Growth by Endogenous Electric Currents”, în: [9], 460-465.
17. L.F. Jaffe – “Control of Development by Ionic Currents”, în: R.A. Cone, J.E. Dowling (eds.) – “Membrane Transduction Mechanism”, Raven Press, New York, 1979, 199-231.
18. L.F. Jaffe – “The Rol of Ionic Currents in Establishing Developmental Pattern”, PHILOS. TRANS. R. SOC. LOND., B 295, 1981.
19. L.F. Jaffe – “Developmental Currents, Voltages and Gradients”, în: S. Subtelny, P.B. Green (eds.) – “Developmental order: Its Origin and Regulation”, Alan R. Liss Inc., New York, 1982.
20. M. Levin – “Bioelectromagnetics in Morphogenesis”, BIOELECTROMAGNETICS, vol. 24, 2003.
21. H.S. Burr – “Bio-electric Correlates of Development in Amblystoma”, YALE JOURNAL OF BIOLOGY AND MEDICINE, vol. 9, 1937.
22. R.O. Becker – “The Bioelectric Factors in Amphibian Limb Regeneration”, J. BONE JOINT SURG., vol. 43A, 643-656, 1961.
23. R.O. Becker – “Electromagnetic Controls Over Biological Growth”, Journal of Bioelectricity, vol. 3, 105-118, 1984.
24. R.B. Borgens, J.W. Vanable, L.F. Jaffe – “Bioelectricity and Regeneration”, BIOSCIENCE, VOL. 29, 468-474, 1979.
25. I. Kurtz, A.R. Schrank – “Bioelectrical Properties of Intact and Regenerating Earthworms Eisenia Foetida”, PHYSIOL. ZOOL., vol. 28, 322-330, 1955.
26. B.E.W. Nordenström – “Biologically Closed Electric Circuits”, Nordic Medical Publications, Stockholm, 1983.
27. S. Lang – “Pyroelectric Effect in Bone and Tendon”, NATURE, vol. 212, 704, 1966.
28. M. Shamos, L. Levine – “Piezoelectricity as A Fundamental property of Biological Tissues”, NATURE, vol. 216, 267, 1967.
29. C.A. Basset – “Review: Biologic Significance of Piezoelectricity”, CALC. TISS. RES. vol 1, 252, 1968.
30. F.W. Cope – “A Review of the Applications of Solid State Physics Concepts to Biolocical Systems”, JOURNAL OF BIOLOGICAL PHYSICS, vol. 3, No. 1, 1975.
31. E. Fukada – “Electrical Phenomena in Biorheology”, BIORHEOLOGY, vol. 19, 15, 1982.
32. D.E. Ingber – “The Architecture of Life”, SCIENTIFIC AMERICAN, vol. 278 (1), 48, 1998.
33. C. Kent – “Piezoelectric Properties in Biological Systems”, THE CHIROPRACTIC JOURNAL, February 2003.
34. M. Simionescu, S. Prună, D. Golcea, I. Mamulaş, E. Popa, O. Băjenaru, C. Ionescu Târgovişte – “Experimental Study of the Electric Properties of Acupuncture Points”, Al V-lea Simpozion Naţional de Acupunctură, Bucureşti, 1986.
35. C. Ionescu-Targoviste – “Measurement of Acupuncture Injury Potentials by Acupunctometry”, AMERICAN JOURNAL OF ACUPUNCTURE, vol. 15, No. 3, 1987.
36. D.I.F. Grimes, R.F. Lennard, S.J. Swithenby – “Macroscopic Ionic Currents Within the Human Leg”, PHYSICS IN MEDECINE AND BIOLOGY, vol. 30, 1101-1112, 1985.
37. J.H. Siepel, R.D. Morrow – “The Magnetic Field Accompanying Neuronal Activity: A New Method for the Study of the Nervous System”, J. ACAD. SCIENCESs, vol. 50, 1-4, 1960.
38. G.M. Baule, R. McFee – “Detection of the Magnetic Field of the Heart”, AMERICAN HEART JOURNAL, VOL. 66, 95-96, 1963.
39. D. Cohen – “Magnetoencephalography: Evidence of Magnetic Fields Produced by Alpha-Rhythm Currents”, SCIENCE, vol. 161, 784-786, 1968.
40. G. Bison, R. Wynands, A. Weis – “A Laser-pumped Magnetometer for the Mapping of Human Cardiomagnetic Fields”, APPLIED PHYSICS B, vol. 76, 325-328, 2003.
41. J.T. Zimmerman, V.R. Rogers – “Biomagnetic Fields as External Evidence of Electromagnetic Bioinformation”, în: F.-A. Popp, U. Warnke, H.L. König, W. Peschka (eds.) – “Electromagnetic Bio-Information”, 2nd edition, Urban & Schwanzerberg, München – Wien – Baltimore, 226-237, 1989.
42. B.N. Cuffin, D. Cohen – “Comparison of the Magnetoencephalogram and Electroencephalogram”, ELECTROENCEPHALOGR. CLIN. NEUROPHYSIOL., vol. 47, 132-146, 1979.
43. S.J. Swithenby – “Biomagnetism and the Biomagnetic Inverse Problem”, PHYSICS IN MEDICINE AND BIOLOGY, vol. 32, 3-4, 1987.
44. J. Malmivuo, R. Plonsey – “Bioelectromagnetism”, Oxford University Press, New York – Oxford, 1995.
45. J.L. Kirschvink, D.S. Jones, B.J. MacFadden – “Magnetite Biomineralization and Magnetoreception in Organisms: A New Biomagnetism”, Plenum Press, New York, 1985.
46. H. Markl – “Geobiophysics: The Effect of Ambient Pressure, Gravity and of the Geomagnetic Field on Organisms”, în [9], 776-787.
47. R.A. Martin – “Living Lodestones – Magnetic Sensing Biology of Shark and Rays”, DIVER MAGAZINE, September 1994.
48. C.V. Mora, M. Davison, J.M. Wild, M.M. Walker – “Magnetoreception and Its Trigeminal Mediation in the Homing Pigeon”, NATURE, vol. 432, 508-511, 2004.
49. J.L. Kirschvink, A. Kobayashi-Kirschvink, B.J. Woodford – “Magnetite Biomineralization in the Human Brain”, PROC. NATL. ACAD. SCI. USA, vol. 89, 7683-7687, 1992.
50. G. Lakhovsky – “L’oscillation cellulaire”, Gauthier-Villars et Cie, Paris, 1931.
51. G. Lakhovsky – “The Secret of Life: Electricity, Radiation and Your Body”, Noontide Press, Costa Mesa, 1992.
52. A.S. Presman – “Electromagnetic Fields and Life”, Plenum Press, New York – London, 1970.
53. O. Zhalko-Tytarenko, G. Lednyiczky, S. Topping – “A Review of Endogenous Electromagnetic Fields and Potential Links to Life and Healing Process”, Hippocampus Institute, Budapest, 1997.
54. R. Hölzer, I. Lamprecht – “Electromagnetic Fields Around Biological Cells”, NEURAL NETWORK WORLD, vol. 3, 327-337, 1984.
55. S.P. Sitko, A.F. Yanenko – “Direct Registration of the Non Equilibrium Electromagnetic Radiation of a Human Body in mm-Range”, PHYSICS OF THE ALIVE, vol. 5, no. 2, 1997.
56. J. Lipkova, J. Cechak – “Human Electromagnetic emission in ELF Band”, MEASUREMENT SCIENCE REVIEW, vol. 5, section 2, 29-32, 2005.
57. S. Mizrach – “Electromagnetic Effects on Human Behaviour”, MINDNET JOURNAL, vol. 1, No. 82, 1996.
58. A.R. Liboff – “Toward an Electromagnetic Paradigm for Biology and Medicine”, THE JOURNAL OF ALTERNATIVE AND COMPLEMENTARY MEDICINE, vol. 10, 41-47, 2004.
59. C. Zhang, F.-A. Popp, M. Bischof (eds.) – “Current Development in Biophysics”, Hangzou University Press, 1996.
60. C. Zhang – “The Recognition from Dense Body to Electromagnetic Body – the Nearest Future of Biology and Medicine”, în [57], 92-101.
61. C. Zhang – “Electromagnetic Standing Waves as Background of Acupuncture System”, în [57], 188-202.
62. C. Zhang – “Dichter Körper und electromagnetischer Körper – die Zukunft der Biologie und Medizin”, TATTVA VIVEKA, vol. 6, 18-22, 1997.
63. C. Zhang – “Electromagnetic Body Versus Chemical Body”, URL: http://www.datadiwan.de/SciMedNet/library/articlesN81+/N81Zhang_electrochem.htm
64. G. Lednyiczky, O. Zhalko-Tytarenko – “Biological Resonance–Resonance in Biology”,http://www.hippocampus-brt.com/articles/more/biologicalresonance.zip
65. C. Zhang, F.-A. Popp – “Log-Normal Distribution of Physiological Parameters and the Coherence of Biological Systems”, în [57], 102-111.

Niciun comentariu:


Share/Bookmark