sâmbătă, 4 iunie 2011

CONSIDERAŢII PRIVIND BIOENERGIA ŞI BIOENERGETICA

CONSIDERAŢII PRIVIND BIOENERGIA ŞI BIOENERGETICA
Autor: Fizician Dr. IOAN MAMULAŞ

I. BIOENERGETICA DE TIP CONVENŢIONAL
1. Răspunsul la întrebarea “ce este viaţa?” depinde în chip fundamental de modul în care este gândit actul însuşi al definirii. Conform logicii clasice, acest act implică parcurgerea raţională şi completă a două etape: 1) – stabilirea genului proxim, adică includerea termenului necesar de a fi definit într-un cadru general adecvat; 2) – stabilirea diferenţelor specifice, respectiv particularizarea definitului în raport cu alte concepte şi noţiuni aparţinând aceluiaşi gen proxim, diferenţe specifice care trebuie să se exprime numai prin termeni perfect cunoscuţi sau deja explicaţi.
Putem admite că genul proxim în definirea vieţii este exprimat de formularea : “viaţa este o formă de mişcare manifestată în realitatea obiectivă”. În ce priveşte stabilirea diferenţelor specifice – care reprezintă în fapt esenţa problemei – considerăm că acestea nu se pot exprima doar static, prin simpla enumerare a unor termeni “perfect cunoscuţi sau deja explicaţi”. Având în vedere multidimensionalitatea calitativă a viului, exprimarea notelor caracteristice ale vieţii este posibilă doar printr-o abordare dinamică, printr-un organism discursiv [1, p. 77] mereu în mişcare ideatică, capabil să producă, să specifice şi să precizeze semnificaţii desprinse din eforturile cognitive experimentale şi teoretice aplicate viului. Acest organism discursiv constituie diferenţa specifică în definirea viului şi el se construieşte treptat, permanent, evoluând asimptotic, pe măsură ce cunoaşterea procesualităţii biologice avansează.
Evidenţierea elementelor care formează organismul discursiv menţionat reclamă un efort de cunoaştere inter- şi multidisciplinar ce poate redimensiona raporturile dintre biologie şi fizică. Dacă, pe de o parte, s-au dovedit ineficiente extrapolările nejustificate la studiul viului a unor abordări valabile numai pentru niveluri de organizare ale neviului, pe de altă parte însă, nu au fost exploatate suficient (sau chiar deloc) alte concepte din fizică ce s-ar putea dovedi utile fie în elucidarea unor procese biologice încă puţin cunoscute, fie în descoperirea altora noi. De asemenea, nu este aprioric exclus ca relevanţa otologică a bios-ului să reclame o lărgire – prin completare şi/sau transformare – a bazei conceptuale a fizicii, urmând ca, astfel “îmbogăţită”, fizica să poată furniza pe mai departe demersuri explicative pertinente privind realitatea biologică. S-ar contura, prin urmare, o relaţie de tip feed-back pozitiv între fizică şi biologie (considerate sisteme cognitive deschise), relaţie cu impact major asupra progresului în cunoaşterea vieţii. În acest context, ni se pare semnificativ să reamintim că deşi termodinamica a apărut ca o teoretizare a termotehnicii, primul enunţ general al principiului I al termodinamicii îi aparţine unui medic, germanul Julius Robert Mayer. Lucrând pe un vas ce naviga la tropice, el a observat că sângele venos al pacienţilor este mai roşu – deci a lăsat mai puţin oxigen în ţesuturi – faţă de aspectul normal din zonele temperate, mai reci. Reflectând asupra acestei observaţii, Mayer a ajuns la concluzia că în zonele calde consumul de oxigen este mai mic, căci organismul are nevoie de mai puţină energie pentru întreţinerea temperaturii corpului. De aici, a formulat teoria mecanică a căldurii şi a enunţat legea generală a conservării energiei. Acesta este un exemplu care ilustrează ceea ce autorul acestor pagini numeşte relevanţa ontologică a bios-ului.
2. În această viziune, aspectele energetice implicate în fenomenologia biologică ocupă un loc dintre cele mai importante în edificarea acelui organism discursiv necesar identificării notelor definitorii ale vieţii. Pentru înţelegerea viului, printre chestiunile fundamentale sunt şi cele legate de conversiile de energie din lumea vie, de modalităţile prin care energia obţinută din mediul ambiant permite structurarea internă a sistemelor biologice, de specificul interacţiunilor energetice dintre organismele vii etc.
În 1956, savantul ungur Albert Szent-Györgyi a publicat un articol [2] în revista SCIENCE intitulat “Bioenergetics”, iar în anul următor a publicat o carte cu acelaşi titlu [3]; în aceste lucrări, el făcea primele încercări de abordare sistematică a proceselor ce stau la baza energeticii structurilor vii. În articolul din SCIENCE, afirma: “Introducerea câmpului electromagnetic şi a structurilor apei în biologie ca o matrice nu ar putea eşua în a avea consecinţe foarte roditoare, şi de aceea am face bine să cercetăm dovezile în acest sens” [2] şi ajungea la concluzia că trebuie să introducem în gândirea noastră trei factori noi dacă vrem să înţelegem reacţiile biologice: câmpul electromagnetic, structurile apei şi formele neuzuale de excitaţie energetică cuantică induse de aceste structuri. Iar pentru a răspunde la întrebări ca “în ce mod pune energia în funcţiune «maşina vie»?”, sau “cum este dirijată viaţa de către energie?”, Szent-Györgyi propunea în [3] două ipoteze fundamentale:
a). – în procesele biologice există două feluri de energie: energia “imobilă” a legăturilor de valenţă, acumulată în compuşii chimici, şi energia “mobilă”, de transmisie, care “migrează” prin reacţii biochimice; aceasta din urmă este identificată cu energia excitării electronice a moleculelor sau a sistemelor moleculare care intră în compoziţia materiei vii;
b). – există o structură particulară a apei ce se găseşte în substraturile biologice, structură care crează un mediu favorabil pentru stocarea şi distribuirea energiei “mobile”. Szent-Györgyi considera că una din funcţiile importante ale structurii protoplasmatice este crearea în apă a unor structuri specifice care fac posibile asemenea forme ale excitării electronice şi ale transmisiei de energie care ar fi imposibile în afara unor astfel de structuri.
Trebuie remarcat faptul, că deşi Szent-Györgyi şi-a intitulat atât articolul cât şi cartea “Bioenergetics”, termenii de bioenergetică şi de bioenergie nu se regăsesc ca tare nicăieri în textele respective. Şi aceasta pentru că el nu susţinea niciun moment că în structurile vii s-ar manifesta vreo formă aparte de energie, diferită esenţial de cele cunoscute de ştiinţele fizico-chimice.
Cu toate că unele din opiniile exprimate de A. Szent-Györgyi în 1956–1957 au fost ulterior amendate, pe direcţiile deschise de el s-au efectuat în deceniile următoare progrese cu totul remarcabile în studierea, din perspectivă fizico-chimică, a mecanismelor energetice din sistemele biologice. Astfel a apărut, s-a dezvoltat şi se dezvoltă în continuare o disciplină cu deplin statut de recunoaştere ştiinţifică, bioenergetica, aflată la conjuncţia dintre biofizică, biochimie şi biologia moleculară.
3. În paralel cu bioenergetica “statuată ştiinţific", termenilor de “bioenergie” şi “bioenergetică” li s-au dat şi li se dau semnificaţii bazate pe concepţii vitaliste/neovitaliste. În esenţă, astfel de concepţii (dintre care unele încearcă să transpună în limbaj modern noţiuni şi idei din diferite doctrine filozofice şi medicale tradiţionale, mai ales de sorginte extrem-orientală) postulează existenţa unei/unor forme de energie specifice lumii vii, pentru care sunt folosite o multitudine de denumiri – mai vechi sau mai noi, mai mult sau mai puţin sinonime –, printre care şi cea de “bioenergie”, Spre deosebire de bioenergetica “oficială”, unde termenul de “bioenergie” este utilizat exclusiv prin derivate adjectivale (“procese bioenergetice”, “reacţii bioenergetice” etc.) –, acelaşi termen este folosit şi ca substantiv: se vorbeşte de existenţa unei “bioenergii” la modul propriu, ce nu ar fi subsumată fenomenologiilor fizico-chimice îndeobşte recunoscute în ştiinţă.
Prin urmare, se pot distinge două concepţii generale privind semnificaţiile bioenergiei şi bioenergeticii:
1) – concepţia chimico-fizicalistă, care consideră că nu există o formă aparte de energie specifică viului, iar bioenergetica trebuie să studieze mecanismele şi legităţile transformărilor suferite, în organismele vii şi în biosferă, de formele de energie cunoscute şi atestate prin paradigmele ştiinţifice. Acest tip de bioenergetică poate fi denumit bioenergetică admisă ştiinţific (prescurtat: BAS) sau bioenergetică de tip convenţional;
2) – concepţia vitalistă (cu diverse variante), care “decretează” că bioenergia/bioenergiile există ca atare, fiind principial diferită/diferite de alte feluri de energie studiate de fizică şi chimie. În mod corespunzător, am avea deci o bioenergetică neconvenţională (prescurtat: BNC). De fapt, ar fi vorba de mai multe bioenergetici neconvenţionale, ţinând seama de diferitele doctrine vitaliste.
Este de menţionat şi că, începând din anii 1970, cercetători din fosta URSS şi Cehoslovacia au folosit (din motive de natură politico-ideologică) termenul de "”bioenergetică” pentru a descrie ceea ce parapsihologii occidentali denumeau fenomene psihokinetice [4].
Termenul de “bioenergie” mai este utilizat în tehnologiile energetice ca desemnând producerea de energie din biomasă. Nu la acest sens ne referim în cartea de faţă.
4. BAS consideră sistemele biologice ca sisteme chimico-fizice complexe şi înalt organizate, în care captarea, stocarea, conversia şi utilizarea energiei se efectuează conform principiilor recunoscute de ştiinţa actuală. Astfel, se afirmă că “nu există experimente care să sugereze alte principii active în sistemele vii în afara binecunoscutelor legi fundamentale ale fizicii: mecanica cuantică a atomilor şi moleculelor şi legile de conservare” [5, p. 316]. Într-un mod încă mai restrictiv, bioenergetica este definită în [6, p. 3] ca studiul “foarte specializat al soluţiei unei singure probleme: mecanismul prin care energia disponibilizată prin oxidarea substraturilor, sau prin absorbţia luminii, poate fi cuplată cu reacţii precum sinteza ATP din ADP şi Pi sau acumularea ionilor printr-o membrană”. Ideea de bază este că aspectele bio-energetice ale formării şi menţinerii structurilor biologice pot fi înţelese complet în cadrul fizicii şi chimiei actuale.
5. Unele trăsături generale, nu neapărat specifice, prezentate de sistemele vii permit includerea lor printre sistemele fizice de tip termodinamic.
În primul rând, sistemele vii sunt sisteme finite, ele fiind întotdeauna separate de mediul înconjurător prin structuri materiale de înveliş (membrane celulare, tegumente etc.).
În al doilea rând, sistemele biologice sunt sisteme macroscopice, în sensul că dimensiunile lor depăşesc scara dimensiunilor atomice. Cu excepţia unor cazuri speciale, reprezentate, de exemplu, de celulele nervoase care pot atinge (prin axon) chiar şi lungimea de un metru, sau de ouăle păsărilor şi reptilelor, o celulă vie este rareori mai mare decât o sută de microni şi mai mică de un micron în diametru. Printre factorii care sunt importanţi în dimensionarea spaţială a celulelor vii este şi raportul volum/suprafaţă: dacă acest raport depăşeşte o valoare critică, fluxurile de substanţe, energie şi informaţie devin din ce în ce mai dificil de realizat. În cazul ouălor de păsări şi reptile, ele conţin, pe lângă substanţele şi structurile necesare proceselor vitale normale, şi o cantitate mare de material de rezervă care ocupă cea mai mare parte a volumului; materialul respectiv asigură, pentru un timp, dezvoltarea embrionului fără aport extern.
Limita inferioară a dimensiunilor unei celule vii este determinată de dimensiunile şi numărul minim al componenţilor necesari unei existenţe autonome. Se estimează că într-o celulă vie trebuie să se producă cel puţin o sută de reacţii metabolice. Prin urmare, sunt prezente minimum o sută de enzime diferite şi cantitatea de substrat corespunzătoare, pe lângă un lung helix ADN, ribozomi pentru a sintetiza aceste enzime, precum şi molecule cu rol reglator. Calculând volumul acestor componente şi luând în considerare plasmalema şi conţinutul de apă aferent, rezultă un organism minimal cu diametrul de circa 70 nanometri [7, p. 2]. Totodată, trebuie ţinut seama, şi de faptul că este necesar un număr suficient de mare de molecule pentru ca partenerii de reacţie să se întâlnească în condiţiile agitaţiei termice. Cele mai mici celule cunoscute (precum Ricketsia şi micoplasmele) au un diametru în jur de 100 nanometri; este destul de improbabil să existe organisme cu mult mai mici.
În al treilea rând, organismele vii, atât cele unicelulare cât şi cele pluricelulare, conţin un număr suficient de mare de microsisteme fizice (atomi, molecule, macromolecule etc.) pentru ca, în condiţii normale, fluctuaţiile parametrilor microsistemelor să fie neglijabile; în [8, p. 18] se apreciază că într-un sistem unicelular de tip Ricketsia, cu masa de aproximativ 10–16 kg, există câteva zeci de miliarde de atomi.
În al patrulea rând, sistemele biologice sunt sisteme reactante, în care conversia energiei se face în fluxuri continue pentru realizarea acelei stabilităţi dinamice necesare întreţinerii vieţii.
Organismele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, viabilitatea lor neputându-se susţine fără efectuarea de schimburi permanente de substanţe şi de energie cu mediul ambiant. Orice sistem viu extrage din exterior energia pe care apoi o utilizează şi o direcţionează în manieră specifică spre a se menţine, a se dezvolta şi a se permanentiza prin reproducere. În acelaşi timp, sistemele vii modifică mediul exterior prin reziduurile produse de activităţile metabolice.
6. Pentru caracterizarea termodinamică a sistemelor vii, trebuie remarcat că în mediul intern al oricărui organism biologic nu există diferenţe semnificative de temperatură; chiar şi la poichiloterme, a căror temperatură variază o dată cu cea a mediului înconjurător, rata acestei variaţii este mult mai mică comparativ cu viteza proceselor metabolice şi, oricum, pentru intervale de timp suficient de lungi, temperatura este practic aceeaşi în întreg organismul. Condiţia de izotermicitate este obligatorie pentru menţinerea integrităţii structurale şi funcţionale a macromoleculelor biologice, căci conformaţia lor spaţială, realizată prin interacţiuni moleculare slabe (de exemplu, punţile de hidrogen) este destul de sensibilă la variaţiile de temperatură. Datorită valorii mari a căldurii sale specifice (4180 J/KgK) şi a prezenţei masive în toate organismele vii, apa are un rol important în menţinerea relativ constantă a temperaturii vieţuitoarelor.
De asemenea, se poate considera, cu o bună aproximaţie, că procesele şi transformările energetice din sistemele vii se desfăşoară la presiune constantă. Prin urmare, structurile biologice funcţionează în condiţii izoterme şi izobare, ceea ce este decisiv pentru alegerea mărimilor fizice adecvate descrierii lor termodinamice.
Conform principiului I al termodinamicii, energia internă U a sistemelor neizolate variază la trecerea dintr-o stare în alta cu o cantitate egală cu suma algebrică a schimburilor de căldură, de lucru mecanic, de energie electrică, chimică etc.:
ΔU = Q + ΔL + ΔWelectric + ΔWchimic + … = Q + ΔW
Întrucât procesele care au loc în organismele vii se produc în condiţii izoterme şi izobare, variaţia energiei interne poate fi măsurată prin intermediul căldurii degajate în aceste condiţii, adică prin variaţia entalpiei (ΔH). Principiul al II-lea al termodinamicii arată însă că numai o parte din energia internă a unui sistem este liberă să fie convertită în forme utile de travaliu, o altă parte fiind legată în sistem ca energie a agitaţiei termice a moleculelor. Energia efectiv convertibilă în alte forme decât ce a termică este F = U – TS, unde S este entropia, iar T este temperatura. În condiţii izobare, energia convertibilă în travaliu se exprimă ca entalpie liberă (sau energie liberă Gibbs): G = H – TS.
Reacţiile biochimice spontane în condiţii izoterm–izobare se produc cu pierdere de energie liberă, deoarece variaţia funcţiei de stare G este întotdeauna negativă şi se anulează numai atunci când transformarea este reversibilă. Dacă se trece la variaţii finite în ultima din precedentele relaţii de mai sus şi se ţine seama că în condiţii izobare H = U + pV (p este presiunea, V este volumul), se obţine:
ΔG = ΔH – TΔS = ΔU + pΔV – TΔS = – (ΔW – pΔV)
Prin urmare, într-o transformare spontană izoterm–izobară, variaţia entalpiei libere este egală cu travaliul util schimbat de sistem cu exteriorul.
7. Transformarea izotermă spontană căreia îi corespunde o scădere a entalpiei libere este o transformare exergonică, iar o transformare izotermă pentru care variaţia de entalpie liberă este pozitivă este o transformare endergonică. O reacţie endergonică nu poate avea loc spontan decât atunci când este cuplată cu una puternic exergonică, pentru ca variaţia entalpiei libere totale să fie negativă.
Reacţii exergonice sunt reacţiile chimice care pun în libertate energia conţinută în legăturile chimice. Alte reacţii chimice, cum sunt cele de sinteză, au nevoie de energie pentru a se putea produce. Transferul de energie chimică de la o reacţie exergonică la una endergonică se face prin intermediul reacţiilor cuplate (printr-un lanţ de reacţii). Pentru fiecare reacţie în parte a unui astfel de lanţ, se poate aplica termodinamica proceselor reversibile, pe considerentul că una sau mai multe dintre aceste reacţii au loc într-un sistem închis (sistem care face numai schimb de energie cu exteriorul) şi că, teoretic, ele sunt reversibile. Pe această bază, în cazul unor reacţii izolate care se petrec la nivelul materiei vii, principiul al II-lea al termodinamicii indică posibilitatea, sensul şi limita desfăşurării unui proces, cu toate că, în realitate, la nivelul organismelor vii, sistemul trebuie considerat deschis şi majoritatea proceselor chimice ca ireversibile.
8. Până la un punct, se poate constata o similitudine funcţională – evident, nu şi una structurală – între o maşină termică şi un organism animal: ambele utilizează, prin oxidare, energia stocată în legăturile chimice ale moleculelor combustibilului şi, respectiv, ale alimentelor, pentru a produce travaliu mecanic. Dar asemănarea se opreşte aici, deoarece în organismele vii se produce o conversie chemo-mecanică directă, în vreme ce în maşinile termice aceasta se efectuează prin intermediul căldurii. În cazul organismului uman, măsurătorile fiziologice arată că aproximativ 25% din energia chimică din alimente se poate regăsi sub forma de lucru mecanic muscular efectuat în exterior [9], aparte de travaliul implicat de menţinerea ca atare a organismului. Dacă sistemele vii ar funcţiona ca maşini termice la un astfel de randament – de 25% –, ar trebui, pe baza formulei lui Carnot (care stabileşte randamentul maxim teoretic ce poate fi atins de o maşină termică): randamentul = 1 – T2/T1, să existe diferenţe de temperatură de cel puţin 100 0C (cu T2 = 310 K, temperatura biologică), ceea ce ar duce la descompunerea biomacromoleculelor.
O aproximare mai bună este considerarea organismelor vii nu ca maşini termice, ci ca “maşini chemo-dinamice”, întrucât în ele energia chimică este transformată în alte forme de energie în mod direct, în condiţii izoterm-izobare, fără să se treacă prin etapa termică. În astfel de “maşini”, nu se produce degradarea energiei libere pe care o implică trecerea ei în căldură.
9. Pe de altă parte, organismele vii “produc” în mod continuu căldură – pentru a-şi menţine temperatura propice existenţei – ca urmare a reacţiilor catabolice de oxido-reducere. “Producţia” de căldură este cu atât mai semnificativă cu cât ţesutul respectiv are un metabolism mai intens şi o pondere mai mare în ansamblul organismului. Pentru ca un organism să nu se supraîncălzească, auto-degradându-se, şi nici să se răcească sub limita la care procesele biochimice să nu mai fie posibile, intensitatea metabolismului trebuie să fie astfel încât să compenseze rata degajării de căldură în exterior, ceea are drept consecinţă faptul că intensitatea metabolismului şi, în particular a celui bazal (Mb) sunt proporţionale cu suprafaţa organismului, care, la rândul ei este proporţională cu pătratul dimensiunii medii (R2) a organismului: Mb = k1R2, unde k1 este o constantă. Masa corporală (m) este produsul dintre densitatea medie a organismului şi volumul său, acesta din urmă fiind proporţional cu cubul dimensiunii medii (R3), deci: R = k2m1/3, unde k2 este de asemenea o constantă. Introducând ultima formulă în relaţia de mai sus a lui Mb, se obţine: Mb = k1k2m2/3. Prin logaritmare, rezultă relaţia generală (de tip liniar între logaritmul natural al lui Mb şi cel al lui m):
ln(Mb) = Aln(m) + B
A şi B fiind două constante.
Ultima relaţie este bine verificată experimental [8, 9] pentru toate tipurile de organisme, de la unicelulare la pluricelulare, şi de la poikiloterme la homeoterme. Universalitatea tipului de relaţie dintre metabolismul bazal şi masa corporală, pentru organisme de pe cele mai diferite trepte de evoluţie, poate fi deci explicată pe baza condiţiei fizice ca metabolismul să furnizeze căldură degajată în exterior, astfel încât temperatura corpului să rămână în limite acceptabile fiziologic.
10. Dacă se neglijează contribuţiile foarte mici de energie liberă produse de emisiile radioactive sau de descărcările electrice din atmosferă, existenţa biosferei depinde, practic, numai de o singură sursă de energie liberă: radiaţia solară (organismele chimioautotrofe nu participă semnificativ la energetica biosferei). Trebuie menţionat că nu se produce o creştere netă de energie la suprafaţa Pământului din cauza radiaţiei emise de acesta în spaţiul cosmic. Elementul esenţial nu este energia solară per se, ci fluxul de energie de la Soare până la suprafaţa terestră. Acest flux este cuplat cu transformarea energiei radiaţiei fotonice în travaliu chimic util pentru organismele vii.
Originea radiaţiei solare este reacţia de fuziune nucleară:
41H1 → 2He4 + 2e– + energie (de 2,5 x 107 eV)
După transformări repetate, parte din energia eliberată atinge suprafaţa Terrei sub formă de fotoni, predominant în spectrul vizibil. Un mol de fotoni la o lungime de undă de 650 nanometri transportă o energie de aproximativ 180 kJ. Această valoare este în domeniul energiilor de reacţie tipice în procesele biologice. Cea mai mare parte a energiei provnite de la Soare este convertită în căldură, dar o parte din ea este absorbită de plantele verzi şi bacteriile fotosintetizante şi astfel poate fi utlizată în sinteza compuşilor chimici bogaţi în energie.
Structural, materia vie are un grad înalt de neomogenitate (eterogenitate) şi anizotropie care evoluează ascendent la scară filogenetică şi la nivel ontogenetic. Neomogenitatea şi anizotropia sistemelor biologice permit o astfel de compartimentare a mediului lor intern încât devine posibilă desfăşurarea simultană a foarte numeroase transformări chimice şi conversii energetice, ce se desfăşoară adesea în sensuri contrare, aşa cum este cazul reacţiilor de sinteză şi a celor de descompunere chimică, sau al acumulării şi eliberării de energie.
11. Finitudinea, eterogenitatea şi compartimentarea mediului biologic conferă viului un puternic caracter de discontinuitate: pentru ca o structură vie să fiinţeze ca atare, ea trebuie să se delimiteze de mediul exterior, cu care comunică printr-un înveliş cu rol de interfaţă. Caracterul discontinuu al materiei vii, opus tendinţei de omogenizare, este intim legat de caracterul antientropic (negentropic) al sistemelor vii. Aceste sisteme se află în stări de stabilitate dinamică rezultate dintr-un înalt grad de ordonare spaţială a structurilor componente şi dintr-un nivel ridicat de ordine temporală, în sensul coordonării bine definite a proceselor fizico-chimice, cum ar fi transportul de substanţă şi energie sau secvenţele de reacţii catalizate. Ordonarea spaţio-temporală a organismelor biologice se obţine şi se menţine prin degajarea de entropie în mediul exterior (sau prin preluare din mediu de entropie negativă = negentropie, după L. Brillouin). Simpla degajare de căldură în exterior face ca un sistem deschis, aşa cum este organismul viu, să elimine entropie în mediu (deS = dQ/T < 0), introducând astfel dezordine în mediul extern, dar crescând gradul de ordonare intern; căldura, pe care orice organism, atât animal cât şi vegetal, o degajă în mediu, reprezintă deşeul energetic al funcţionării lui. În acelaşi timp, organismele chemo-organo-trofe elimină în exterior şi substanţele-deşeuri ale metabolismului, adică moleculele rezultate din procesele catabolice (de pildă, bioxid de carbon). Faptul că aceste organisme preiau din afară macromolecule organice, adică substanţe cu entropie mai scăzută, şi elimină substanţe cu entropie mai ridicată, echivalează cu o degajare de entropie. Deoarece toate organismele vii degajă în exterior entropie, biosfera, în totalitatea ei, preia din mediul fizic ambiant entropie negativă. Dar, dat fiind faptul că substanţele de pe Terra sunt recirculate (ciclul carbonului, ciclul azotului, ciclul apei etc.), singurul schimb net pe care întreaga scoarţă terestră şi, o dată cu ea, biosfera îl au cu exteriorul constă din adsorbţia radiaţiei solare şi emisia în spaţiul cosmic a propriei radiaţii termice a Pământului. Calcule estimative (bazate pe termodinamica radiaţiei) pot indica ordinul de mărime al influxului de negentropie primit de scoarţa terestră o dată cu radiaţia solară. Măsurătorile efectuate de sateliţii meteorologici au indicat [10] că fluxul de energie radiantă primit de atmosfera terestră de la Soare este Ep = 1353 W/m2 (constanta solară). Fluxul total de energie radiantă emis de Soare este: FS = 4πr2Ep unde r = 1,5∙1011 m este distanţa medie Pământ – Soare. Rezultă că FS = 3,82∙1026 J/s. Emitanţa energetică (densitatea integrală de radiaţie) MS a Soarelui se exprimă prin relaţia: MS = FS/4πRS2 în care RS = 6,95∙108 m reprezintă raza Soarelui. Conform legii Stefan–Boltzmann: MS = σTS4 unde σ = 5,6687∙10–8 W/m2K4 este constanta Stefan–Boltzmann, iar TS este temperatura suprafeţei solare. Din relaţiile precedente se obţine: TS = (FS/4πRS2σ)1/4 = 5773 K Lungimea de undă LS corespunzătoare maximului densităţii spectrale a emisiei solare se poate calcula cu ajutorului legii lui Wien: LS = B/TS unde B este o constantă egală cu 28,98∙10–4 mK. Ţinând seama de valoarea calculată a temperaturii suprafeţei solare, reiese că LS are valoarea de 5,02∙10–7 m = 502 nm. Fluxul total de energie radiantă solară primit de Pământ (FSP) se poate calcula conform relaţiei: FSP = 4πRp2Ep unde Rp = 6,4•106 m este raza Pământului. Se obţine FSP = 6,96∙1017 J/s. Considerând temperatura Pământului ca fiind TP = 300 K şi aplicând legea lui Wien, calculul numeric arată că lungimea de undă corespunzătoare maximului densităţii spectrale a emisiei terestre este de 9660 nm. Din legea Stefan–Boltzmann aplicată în cazul radiaţiei emise de Pământ în spaţiul extraterestru, rezultă că emitanţa energetică a Pământului este MP = 459,16 W/m2, ceea ce permite calcularea fluxului de energie radiantă FP emis de Terra: FP = 4πRp2MP = 2,51∙1017 J/s Conform unei formule stabilite de Max Planck, entropia radiaţiei termice cu energia W, emisă de un corp cu temperatura T, este: S = 4W/3T. Dacă se defineşte fluxul de entropie (notat cu Φ) ca variaţia entropiei în raport cu timpul şi se observă că variaţia lui W în raport cu timpul este (la T = constant) tocmai fluxul F de energie radiantă, atunci: Φ = 4F/3T Prin urmare, fluxul de entropie al radiaţiei solare incidentă pe atmosfera terestră (ΦS) şi fluxul de entropie al radiaţiei emise de Pământ (ΦP) se pot scrie astfel: ΦS = 4FSP/3TS ΦP = 4FP/3TP Calculul numeric relevă că diferenţa dintre cele două fluxuri de entropie este negativă: ΦS – ΦP = – 9,548∙1014 J/sK Rezultatul reprezintă o evaluare (destul de aproximativă, întrucât calculele s-au efectuat în ipoteza simplificatoare a corpului negru) a influxului de negentropie primit de Pământ prin radiaţia solară. Acest influx compensează, global, entropia produsă prin toate procesele ireversibile ce au loc pe Pământ (fenomene meteorologice, cutenţi oceanici etc.) şi, în particular, producerea şi degajarea de entropie de către biosferă. Se poate deci spune că radiaţia solară nu este numai principala sursă de energie pentru lumea vie, ci şi principalul furnizor de negentropie. 12. Este bine cunoscut faptul că, în afară de organismele biologice, şi cristalele au un grad de ordine foarte mare. Ele iau naştere din faze gazoase sau lichide prin transformare de fază în stare solidă, cu eliberare de căldură în mediul înconjurător. Gradul de ordine creşte cu scăderea temperaturii (la limită, când T tinde spre zero absolut, entropia tinde să-şi atingă minimul). La prima vedere, pare legitimă încercarea de a interpreta formarea sistemelor biologice ca implicând procese similare tranziţiilor de fază, ca în cazul cristalizării. Dar cristalizarea este un proces care duce la echilibru termodinamic static, or un astfel de echilibru este sinonim cu moartea pentru organismele vii. De aceea, în principiu, formarea de structuri biologice nu poate fi înţeleasă ca un proces termodinamic de echilibru. Analiza aspectelor micro- şi macroscopice ale principiului al II-lea al termodinamicii a condus la concluzia că sistemele ordonate pot fi generate nu numai de procese ducând la echilibru, ci şi de unele stări de neechilibru. În anumite condiţii, procesele ireversibile determină apariţia de noi tipuri de stări ale materiei denumite structuri disipative [11], pentru menţinerea cărora este necesară o producţie continuă de entropie, adică o disipare de energie liberă – ceea ce se întâmplă în cazul structurilor biologice. Structuri de tip disipativ sunt cunoscute în fizica şi chimia experimentale, de exemplu: instabilitatea Bernard dintr-un lichid aflat la gradient mare de temperatură, coerenţa modurilor laser ce se produce peste un anumit prag de energie, structurile spaţiale şi temporale ale anumitor reacţii chimice complexe. P. Glansdorff şi I. Prigogine [11] au arătat că atunci când un sistem, iniţial omogen, este traversat de un flux de energie liberă suficient de intens, el se transformă spontan într-un sistem eterogen de mai mare complexitate, în care o parte din energia liberă ce îl traversează e folosită pentru menţinerea unor structuri şi modalităţi de mişcare macroscopice. În timp ce, în condiţii staţionare apropiate de echilibru, o distribuţie neomogenă a componentelor este instabilă, tinzând să dispară, traversarea sistemului de către un flux adecvat de energie face ca distribuţia neomogenă să fie stabilă. Neomogenităţile se pot manifesta atât din punct de vedere spaţial, cât şi ca succesiune temporală a proceselor. Asemănarea de principiu cu situaţia existentă în sistemele biologice este evidentă. Ca structuri disipative, organismele biologice pot exista numai ca sisteme deschise metastabile – suficient de stabile pentru a avea o individualitate şi o existenţă în timp, dar şi suficient de instabile pentru a putea rezista fluctuaţiilor şi a fi capabile de schimbări calitative – care necesită surse convenabile de energie pentru întreţinere şi dezvoltare ontogenetică. Dacă un sistem este la sau aproape de echilibru (domeniul liniar al termodinamicii proceselor ireversibile), fluctuaţiile de la echilibru nu au efecte semnificative pentru starea macroscopică a sistemului. Departe de echilibru însă, fluctuaţiile pot genera noi structuri coerente. După M. Eigen, formarea organismelor vii în cursul evoluţiei ar putea fi înţeleasă în cadrul oferit de termodinamica non-echilibrului, prin apariţia de structuri disipative speciale: aşa-numitele hipercicluri [12]. 13. Termodinamica în ansamblul ei se dovedeşte utilă în abordarea multor aspecte privind energetica biologică, dar are limitele sale. Ea nu poate explica, de pildă, mecanismele intime, la nivel sub–macroscopic, ale desfăşurării conversiilor de energie în sistemele vii. De altfel, nici nu trebuie să i se pretindă să fie exhaustivă, căci ea este o disciplină a fizicii de maximă generalitate şi de tip macro–fenomenologic, ce nu îşi propune să studieze procesualitatea intimă a sistemelor fizice pe care le abordează, cu atât mai mult a sistemelor de o complexitate ca aceea a organismelor biologice. Termodinamica îşi aduce aportul la rezolvarea unor probleme bio–energetice, dar nu le poate epuiza în totalitate. Din aceste raţiuni, par exagerate afirmaţii categorice de genul: “bioenergetica, care descrie procesele de transformare a energiei în materia vie, este determinată exclusiv de legile termodinamicii” [13, p. 347]. 14. În funcţie de modul în care lumea vie “exploatează” fluxul de energie radiantă solară, BAS clasifică organismele biologice în două categorii: – organisme fotoautotrofe, care sunt capabile să transforme direct energia radiaţiei solare în energie chimică utilă. Din punct de vedere termodinamic, acest proces poate fi descris simplu ca o tranziţie efectuată fotonic de la starea A, cu conţinut mai scăzut de energie liberă, la starea B, cu conţinut de energie liberă mai ridicat; – organisme heterotrofe, care, neputând utiliza direct radiaţia solară ca sursă de negentropie, au nevoie de substanţe exogene (hrană) ce furnizează, via reacţii exergonice, energie liberă ca “forţă” directoare pentru procese metabolice endergonice. În consecinţă, degradarea hranei poate fi descrisă termodinamic drept tranziţie din starea B', cu energie liberă mai înaltă, în starea A' cu energie liberă mai scăzută. În ce priveşte natura chimică a convertorilor de energie liberă în organismele vii, în cursul evoluţiei de la prebiotic la biotic, au fost selectate cele mai eficiente sisteme pentru a îndeplini procesele bioenergetice fundamentale. Prin urmare, este raţional să se examineze proprietăţile comune esenţiale pentru acele structuri care funcţionează drept convertori şi “dispozitive” de stocare pentru energia liberă. Pentru aceasta, trebuie avute în vedere următoarele elemente: a) – capacitatea de stocare specifică. Ea desemnează valoarea specifică de energie liberă stocată prin fotosinteză în tranziţia de la A la B şi eliberată de degradarea hranei de la starea B' la starea A'; pentru eficienţă, capacitatea de stocare specifică ar trebui să fie cât mai mare posibil; b) – componenţii chimici funcţionând în stările B şi B' trebuie să fie caracterizaţi prin proprietăţi reactive specifice: pe de o parte, este necesar să fie destul de nereactivi pentru a preveni reacţiile de degradare prea intense, iar pe de altă parte trebuie să fie capabili de a fi activaţi de catalizatori adecvaţi, pentru a elibera suficient de rapid şi de eficient energia liberă stocată, în cazul în care o cere metabolismul; c) – substanţele care intervin în procesele bioenergetice fundamentale A → B şi B' → A' trebuie să se afle în cantităţi suficiente. Dacă se consideră că apariţia primelor organisme biologice s-a produs în soluţie apoasă şi se ţine cont că apa este indispensabilă structurilor vii, atunci apare o limită teoretică pentru capacitatea de stocare specifică: energia liberă a descompunerii apei [13, p. 349]. Valoarea sa ΔGapă în condiţii standard (T = 298,16 K şi p = 101325 Pa) este determinată de potenţialul de descompunere Eapă al apei în elementele sale (hidrogen şi oxigen), care este de 1,23 V. Relaţia dintre cele două mărimi este: ΔGapă = – 2FEapă unde: F = 9,65∙107 C/kmol este numărul lui Faraday. Calculul arată că ΔGapă = – 23,74∙107 J/kmol = – 56,98 kcal/mol.. În etapele timpurii ale evoluţiei biologice, au fost utilizate, pentru a îndeplini procesele bioenergetice fundamentale, substanţe cu capacitate specifică destul de scăzută; unele din aceste organisme (diferite bacterii primitive) au supravieţuit de-a lungul evoluţiei biologice alături de organismele evoluate mai complexe. Pasul evolutiv esenţial în ce priveşte procesele bioenergetice s-a produs acum circa un miliard de ani la nivelul algelor albastre-verzi (cianobacterii) o dată cu dezvoltarea unui sistem de reacţii complexe, capabil să catalizeze “clivajul” fotonic al apei în oxigen molecular şi hidrogen legat metabolic. Drept consecinţă, atmosfera anaerobă s-a transformat într-una aerobă, iar oxigenul a devenit disponibil ca reactant pentru organisme heterotrofe, permiţându-se astfel o exploatare energetică mai intensivă a hranei. Rolul funcţional al acestui pas evoluţionar bioenergetic poate fi cu greu supraestimat pentru dezvoltarea organismelor motile înalt organizate. În acest sens, este ilustrativă o comparaţie între degajările de energie liberă rezultate din degradarea glucozei în condiţii anaerobe şi în condiţii aerobe. În condiţii anaerobe, are loc o degradare fermentativă care duce fie la acid lactic, fie la etanol, în timp ce în condiţii aerobe glucoza este complet degradată până la apă şi bioxid de carbon: • fermentaţie anaerobă: C6H12O6 → 2CH3–CHOH–COOH; ΔG = – 197 kJ/mol • fermentaţie anaerobă: C6H12O6 → 2C2H5OH + CO2; ΔG = – 234 kJ/mol • respiraţie aerobă: 6O2 + C6H12O6 → 6CO2 + 6H2O; ΔG = – 2868 kJ/mol Din ecuaţiile precedente, se observă că degradarea glucozei în condiţii aerobe degajă o energie liberă de peste zece ori mai mare decât în condiţii anaerobe. Totuşi, este de subliniat că marele avantaj bioenergetic trebuie plătit cu o intensificare marcată a instabilităţii termodinamice. De aceea sunt necesare mecanisme de protecţie adecvate, pentru a asigura supravieţuirea organismelor biologice în condiţii aerobe. Marea majoritate a antecesorilor biologici a dispărut, dar anumite bacterii simple au supravieţuit, unele dintre ele găsind o “casă nouă”, în urmă cu circa o sută de milioane de ani, în spaţii libere de oxigen (de exemplu, intestinele mamiferelor). Dacă nu luăm în considerare aceste organisme primitive, toate organismele superioare nivelului evolutiv al algelor verzi-albastre folosesc lanţul redox H2T/H2O/O2 (unde T simbolizează “transportatorii” – carriers – de hidrogen) ca sistem universal pentru realizarea reacţiilor bioenergetice fundamentale. Acest sistem este “încărcat” de lumina solară via fotosinteză până la starea de energie liberă înaltă (H2T + O2) şi “descărcat” până la apă prin procese heterotrofice. Stările A şi A', la care s-a făcut referire mai sus, sunt energetic şi substanţial identice, sub forma apei, în timp ce stările B şi B' sunt practic aceleaşi din punct de vedere energetic, dar diferă în privinţa naturii chimice a transportatorilor T de hidrogen. 15. Formularea generală a reacţiilor bioenergetice fundamentale nu furnizează însă vreo informaţie depre mecanismele realizării lor. Se pun deci următoarele probleme: – ce structuri au fost dezvoltate de natură pentru ca “încărcarea” şi “descărcarea” reacţiilor să se efectueze cât mai eficient posibil?; – cum este cuplată energia liberă degajată de procesele bioenergetice fundamentale cu nevoia de energie a activităţilor biologice endergonice (transportul de substanţe contra gradienţilor chimici sau electrochimici, biosinteza moleculelor complexe, activitatea musculară etc.)? Referindu-ne, pentru simplificare, numai la celulele eucariote, întâlnim aici două tipuri de organite celulare specializate pentru îndeplinirea proceselor bioenergetice fundamentale: cloroplaştii, prezenţi exclusiv la organismele vegetale fotoautotrofe, şi mitocondriile, prezente în celulele tuturor organismelor vii. Proprietatea structurală comună a cloroplaştilor şi mitocondriilor o constituie subîmpărţirea lor într-un sistem membranar înalt organizat (membranele tilacoide din cloroplaşti, respectiv crestele mitocondriale) şi o fază geliformă apoasă aparent mai puţin structurată (stroma la cloroplaşti şi, respectiv, matrix-ul mitocondrial). Acestă caracteristică de organizare structurală este cuplată cu o subdivizare funcţională a proceselor globale. Procesele bioenergetice fundamentale tipice au loc într-un sistem membranar înalt organizat: fotoliza apei în tilacoidele cloroplaştilor şi “combustia la rece” a hidrogenului legat chimic (în forma H2T) până la apă în crestele mitocondriale. Dincolo de marea diversitate a detaliilor, se constată o schemă unitară pentru stocarea şi utilizarea energiei libere în toate celulele vii [6, 8, 13]: intrarea iniţială de energie radiantă (în cazul organismelor fotoautotrofe) şi chimică (în cazul organismelor chemoorganotrofe şi chemolitotrofe) antrenează formarea de legături fosfatice în compuşi de tipul acidului adenozintrifosforic (ATP). Hidroliza acestor legături este apoi procesul cuplant ce permite desfăşurarea tuturor funcţiilor celulare. Procesul endoenergetic de formare a legăturilor fosfatice macroenergetice este realizat de complexul enzimatic ATP–sintetază, localizat în membrana mitocondrială internă, în membrana tilacoidală a granulelor de cloroplaşti şi în membrana plasmatică bacteriană. Indiferent de localizare, ATP–sintetaza realizează legătura pirofosforică dintre acidul adenozindifosforic (ADP) şi o moleculă de fosfat organic pe baza energiei eliberate prin disiparea unui gradient electrochimic trans-membranar al protonilor (H+). La rândul lui, acest gradient este produs de circulaţia orientată prin respectivele membrane a electronilor cu potenţial reducător (deci cu energie mare), generaţi fie în urma absorbţiei unor fotoni, fie din oxidarea metabolică a nutrimentelor. Procesele respective au loc conform schemei următoare: Absorbţia de fotoni Oxidarea alimentelor Electroni cu potenţial reducător Gradient trans-membranal de potenţial electric şi de concentraţie a H+ ATP Atât foto-fosforilarea din cloroplaşti şi din bacteriile fotosintetice, cât şi fosforilarea oxidativă din mitocondrii se realizează, deci, prin cuplajul chemiosmotic între reacţii chimice şi fenomene de transport. Acest cuplaj nu este posibil decât într-un mediu anizotrop, compartimentat de membrane, aşa cum sunt cloroplaştii şi mitocondriile. 16. În cloroplaşti, energia liberă necesară desfăşurării reacţiilor endergonice, prin care se produc hidraţi de carbon din bioxid de carbon şi apă, provine de la cuantele de energie radiantă primite de moleculele de clorofilă din membranele tilacoidale. Acestea sunt grupate în ansambluri de câteva sute, împreună cu pigmenţi, formând complexe–antenă. Energia radiantă, colectată de oricare din moleculele proteice care sunt asociate cu clorofila, este canalizată către o moleculă de clorofilă din complex, care funcţionează ca centru de reacţie. Electronii centrului de reacţie, excitaţi de cuantele de lumină, sunt preluaţi de o moleculă acceptoare de electroni, lăsând în clorofilă un “gol” pozitiv care preia electroni de la o moleculă–donor învecinată. Ansamblul celor trei tipuri de molecule – clorofila din centrul de reacţie, acceptorul de electroni şi donorul de electroni – formează un fotosistem ce utilizează cuantele de lumină pentru producerea unor donori puternici de electroni, adică pentru apariţia de electroni cu potenţial reducător mare. În cazul celei mai complexe forme de fotosinteză – fotofosforilarea neciclică – prin care se produc ATP şi nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat în formă redusă (NADPH), funcţionează două sisteme. În primul fotosistem, sunt luaţi 4 electroni de la o moleculă de apă de către o enzimă ce descompune apa, şi apoi cedaţi “golurilor” pozitive create de lumină în molecula de clorofilă a centrului de reacţie. Din această descompunere a apei ia naştere şi oxigenul degajat prin fotosinteză. Pentru fiecare moleculă de apă descompusă, sunt utilizaţi 4 fotoni şi apar 4 donori de electroni. Fiecare din aceştia transferă electroni printr-o succesiune de transportori similară, în principiu, cu aceea din membrana mitocondrială internă. Dezexcitarea treptată a electronilor (proces exergonic) cuplează procesul antientropic de pompare a unor protoni prin membrana tilacoidală, în spaţiul tilacoidal, apărând astfel un gradient electrochimic al protonilor. Disiparea acestui gradient, prin “curgerea” în sens entropic a protonilor din spaţiul tilacoidal către stroma cloroplastului, antrenează sinteza ATP de către complexul ATP–sintetazic, localizat de asemenea în membrana tilacoidală. Acceptorul final de electroni din lanţul de transportori este un al doilea fotosistem care captează fiecare electron în “golul” creat prin excitarea de către altă cuantă de lumină în clorofila centrului său de reacţie. În final, electronul care a părăsit fotosistemul al doilea are un potenţial reducător suficient încât, prin dezexcitare, să antreneze reducerea NADP+ la NADPH. Astfel, energia radiantă este stocată în legăturile chimice din ATP şi NADPH. 17. În mitocondrii, mai exact în matrix-ul mitocondrial, se produce ultima etapă a catabolismului, după parcurgerea etapelor preliminare de degradare a nutrienţilor. Astfel, în tractul digestiv al organismelor animale se ajunge, de la biomasa consumată, la unităţile monomerice ale macromoleculelor (aminoacizi, monozaharide, acizi graşi) care ajung apoi în celule, în a căror citoplasmă sunt descompuse într-o a doua etapă până la piruvirat. În continuare, piruviratul pătrunde în matrix-ul mitocondrial şi este transformat în grupările acetil ale acetil-coenzimei-A (acetil CoA). Cea mai mare cantitate de acetil CoA rezultă din oxidarea acizilor graşi, al căror conţinut energetic este maxim, comparativ cu al celorlalte unităţi monomerice. Tot în matrix-ul mitocondrial, acetil CoA suferă o serie de transformări – ciclul Krebs –, fiecare transformare fiind catalizată de o enzimă specifică. Ca urmare a acestor transformări, grupările acetil sunt oxidate, rezultând două molecule de CO2 şi de două ori câte doi protoni (H+) şi doi electroni cu energie mare, datorită expulzării lor din legăturile chimice la care participau. Electronii rezultaţi din ciclul Krebs sunt atraşi de moleculele acceptoare de electroni din matrix-ul mitocondrial, fiind apoi preluaţi de alte molecule din membrana mitocondrială internă, a căror afinitate este mai mare. Procesul de acceptare şi apoi cedare a electronilor se repetă, aceştia fiind preluaţi succesiv de şase tipuri de molecule proteice, care sunt dispuse într-o secvenţă spaţială bine definită în membrana mitocondrială. Ca ultim pas, după ce îşi cedează în trepte energia avută iniţial, electronii se combină cu protonii şi cu oxigenul, rezultând molecule de apă. Pierderea treptată a energiei electronilor determină scoaterea în afara matrix-ului mitocondrial a unui număr de protoni care sunt vehiculaţi o dată cu electronii. Apare astfel un gradient electrochimic de pH şi de potenţial electric între matrix (încărcat electric negativ) şi exterior, unde sunt în exces ioni H+ şi există un potenţial electric pozitiv. Cuplajul între procesele redox de acceptare şi pierdere de electroni şi acelea de separare spaţială a protonilor permite ca o parte din energia eliberată în ciclul Krebs să fie stocată iniţial sub forma gradientului electrochimic de pH şi de potenţial electric. Aceşti gradienţi determină o forţă proton-motoare ce împinge protonii spre interiorul mitocondriei. Dar protonii nu pot intra decât prin zone specializate ale membranei mitocondriale, căci în rest aceasta este impermeabilă pentru ei datorită caracterului hidrofob al componenţilor săi. Zonele specializate, prin care protonii pot traversa membrana, sunt complexe enzimatice cu rolul de ATP-sintetaze, în care fluxul entropic de distribuţie omogenă a H+ antrenează procesul antientropic de formare a ATP din ADP şi fosfat anorganic. În acest fel, dezexcitarea în trepte a electronilor, rezultaţi o dată cu dehidrogenarea substraturilor metabolice, se cuplează cu apariţia forţei proto-motoare transmembranare, iar această forţă se cuplează cu fosforilarea, astfel că peste 58 % din energia degajată în procesele de oxidare se regăseşte în legăturile ATP-ului. Forţa proton-motoare determină, prin intermediul ATP–sintetazei mitocondriale, formarea unei legături pirofosforice între ADP şi un fosfat anorganic, conform schemei: ADP + P + He+ → ATP + H2O + Hi+ şi pătrunderea protonilor din exterior în matrix-ul mitocondrial, deplasând echilibrul în sensul formării ATP-ului. 18. În molecula de ATP, legăturile dintre prima şi a doua grupare fosfat, apoi dintre aceasta şi cea de-a treia sunt macroergice, deoarece prin hidroliza acestor legături se eliberează energie utilizabilă pentru antrenarea unor procese endergonice. La pH-ul fiziologic, toate cele patru grupări hidroxil sunt practic disociate, iar hidroliza: ATP4– + H2O → ADP3– + HPO42– + H+ este un proces exergonic (ΔG0 = –31 kJ/mol), în special pentru că repulsia electrostatică dintre grupările fosfat, încărcate negativ, tinde să “arunce” fosfatul terminal. De asemenea, entalpia de sovatare a produşilor este mai mare decât a ionului ATP4–. Molecula de ATP funcţionează ca un acumulator universal, dar pe termen scurt, al energiei chimice căci, practic concomitent cu formarea sa de către ATP–sintetaze, el este hidrolizat de ATP–aze, antrenând desfăşurarea unor reacţii endergonice prin care se formează produşi cu energie liberă mai mare decât a reactanţilor. Aşa se întâmplă în reacţiile de biosinteză, în care cuplajul se realizează de regulă prin formarea unui intermediar fosforilat al unuia din reactanţi, care este astfel activat. Referitor la mecanismul molecular al proceselor cuplate din bioenergetica celulară, trebuie remarcat că există legături fosfatice macroergice şi în alţi compuşi, în afară de ATP, hidroliza acestor legături putând să elibereze fie mai multă, fie mai puţină energie decât hidroliza ATP [14]. De exemplu, ΔG0 = –62 kJ/mol pentru hidroliza fosfo-enol-piruviratului şi numai de –9 kJ/mol pentru hidroliza glicerin-3-fosfatului. Sistemul ATP/ADP constituie însă perechea ideală donor/acceptor de grupări fosforil tocmai pentru că se situează la mijlocul scalei energetice. Având un rol atât de important în organismele biologice, ATP-ul este prezent în toate celulele. Dacă se raportează cantitatea de ATP la conţinutul de apă din celulă, rezultă concentraţii de ordin milimolar. Cantitatea de ATP prezentă la un moment dat în citoplasmă nu poate acoperi nevoile de energie decât un interval de timp foarte scurt. De pildă, într-un organism unicelular care nu se deplasează şi pentru care consumul de energie este implicat aproape exclusiv în reacţiile de biosinteză, tot ATP-ul din celulă ar fi consumat în două secunde. Este evident deci că intensitatea sintezei de ATP trebuie să fie cu atât mai ridicată la organismele pluricelulare, pentru a asigura aprovizionarea continuă cu energie a numeroşilor “utilizatori”. 19. Un alt aspect remarcabil al cuplajelor bioenergetice este posibilitatea desfăşurării lor în sensuri contrare, în funcţie de condiţiile de mediu. Acelaşi complex enzimatic poate funcţiona ca ATP–sintetază, atunci când o sursă de energie liber, aşa cum este forţa proton-motoare, determină fosforilarea, sau ca ATP–ază, atunci când concentraţia de ATP este ridicată şi acest stocator pe termen scurt furnizează energia chimică necesară desfăşurării variatelor funcţiuni celulare. La încărcarea “bateriei” energetice celulare, din acid adenozin monofosforic (AMP) se sintetizează ATP, iar utilizarea energiei stocate în acesta implică trecerea inversă: AMP + 2Pi ↔ ATP + 2H2O Reacţia globală precedentă este de fapt suma dintre fosforilarea ADP-ului şi redistribuirea grupărilor fosfat. 20. “Bateria” celulară este încărcată prin primirea grupărilor fosforil cu potenţial chimic ridicat, capabile să formeze legăturile pirofosforice. Încărcarea este maximă atunci când toată cantitatea de adenilat din sistem ar fi numai ca ATP, şi minimă când ar fi numai ca AMP. Ţinând seama şi de faptul că pentru transformarea în ATP a AMP sunt necesare două grupări fosforil, iar pentru transformarea în ADP este necesară o singură grupare fosforil, rezultă că un mol de ADP poate servi la formarea a ½ moli de ATP. De aceea, ca măsură a gradului de încărcare al sistemului energetic celular, se poate folosi un parametru adimensional – sarcina energetică [8, 15] – în care apar concentraţiile celor trei forme moleculare: [AMP], [ADP] şi [ATP]: sarcina energetică = ([ATP] +1/2[ADP])/([ATP] +[ADP] + [AMP]) Sarcina energetică variază în mod liniar în funcţie de energia metabolică stocată [8]. 21. În general, la nivel submolecular, progresele făcute de BAS nu contrazic principiile fundamentale enunţate cu aproape cinci decenii în urmă de A. Szent-Györgyi [16]: 1) – procesele intime ale vieţii sunt determinate, în ultimă instanţă, de energia electronilor; această energie provine din starea de excitare indusă de lumină în moleculele de clorofilă, fiind apoi cedată sistemelor vii pe porţiuni mai mici sau fragmente; 2) – în sistemele biologice, electronii circulă pe căi închise şi extrem de ordonate ca sens; transportul de electroni în circuit înseamnă, în fond, curent electric; prin urmare, viaţa ar fi “un curent foarte slab de electroni întreţinut de radiaţia solară”; 3) – toate procesele complexe ale metabolismului care se desfăşoară în întuneric nu sunt decât variante ale fluxului primar de electroni; pe lângă clorofilă, care “pompează” electroni în sistemele vii, această proprietate o au şi alte substanţe, una din cele mai importante fiind ATP-ul. 22. Susţinătorii teoriilor vitaliste reproşează BAS că este reducţionistă şi că ostracizează pe oricine trece dincolo de bastioanele biologiei moderne [17]. Dar, până la un punct, reducţionismul fizico-chimic şi-a dovedit din plin eficienţa, căci o multitudine din procesele energetice ce se petrec în lumea vie au putut fi astfel descifrate. Oricine poate specula, cu mai multă sau mai puţină îndreptăţire, că viaţa nu se reduce la un “joc” complicat al atomilor şi moleculelor, sau că ea este mai mult decât “un curent foarte slab de electroni”, dar aceşti atomi, molecule şi electroni sunt alcătuiesc baza materială a vieţii şi, ca atare, modul lor de “funcţionare” trebuie cunoscut, dacă dorim să înţelegem viul sub multiplele lui aspecte. Raportul dintre BAS şi BNC nu ar trebui gândit ca unul antagonic, ci ca unul de complementaritate, iar constituirea unei veritabile Bioenergetici ar fi rezultatul sinergic al îmbinării elementelor, dovedite fără dubiu ca valabile, conţinute în cele două modalităţi de abordare a fenomenologiei biologice. De altfel, demersul având la bază concepţia chimico-fizicalistă este departe de a-şi fi epuizat posibilităţile. Pe lângă preocupările devenite clasice, există tentative de abordare a fenomenelor energetice din lumea vie şi din alte perspective, cum ar fi: teoria vibraţiilor coerente în structurile biologice, ipotezele privind rolul solitonilor în transportul energiei, ipoteza bioplasmei, studiul proprietăţilor semiconductoare/supraconductoare ale formaţiunilor bio-organice, cercetarea radiaţiilor biofotonice, energia vidului etc. Ca ilustrare, în continuare este prezentată foarte succint teoria lui H. Fröhlich privind vibraţiile electrice coerente în sistemele vii. 23. Unele din cele mai interesante proprietăţi descrise de fizica materialelor pot fi explicate în termenii comportamentului colectiv (cooperativ) al atomilor şi moleculelor, asociat de obicei cu un anume tip de ordine la distanţă, ce apare cel mai frecvent într-un pattern spaţial definit. Un tip de ordine la distanţă este cel întâlnit în superfluiditate şi în supraconductibilitate, şi este strâns legat de conceptul de coerenţă: corelaţia de fază la distanţă. Superfluidele şi supraconductorii suferă, la temperaturi foarte joase, tranziţii de fază care le conferă, respectiv, vâscozitate zero şi conductibilitate electrică zero. Cel mai simpul model care să descrie acest tip de tranziţie este aşa-numita “condensare Bose-Einstein” a unui gaz cuantic de bosoni (particule cu spin întreg), în care – pe măsura scăderii temperaturii – din ce în ce mai multe particule trec (“condensează”) într-o aceeaşi stare cuantică. La prima vedere, s-ar părea că tipul acesta de ordine, care apare la temperaturi foarte scăzute, nu este relevant pentru biologie. Totuşi, fizicianul britanic Herbert Fröhlich a reuşit să arate că, în condiţii adecvate, care se întâlnesc în structurile vii, un fenomen similar condensării Bose-Einstein se poate produce în substanţe ce posedă moduri longitudinale de vibraţii electrice [18, 19]. Dacă se furnizează energie acestor moduri vibratorii, se atinge o stare staţionară în care conţinutul energetic al modurilor de vibraţie electrică este mai mare decât la echilibrul termic. Acest exces energetic este “canalizat” într-un singur mod de vibraţie – ca în condensarea Bose-Einstein – cu condiţia ca furnizarea de energie să depăşească o valoare critică. În aceste circumstanţe, o furnizare randomizată de energie cu o anumită rată nu mai este complet termalizată, ci este utilizată parţial pentru menţinerea în sistem a unor unde electromagnetice coerente, prin corelaţii de fază la distanţă. În teoria sa, Fröhlich porneşte de la constatările privind proprietăţile dielectrice deosebite ale unor componenţi structurali importanţi din sistemele vii. Astfel, membrana celulară este un strat puternic polarizat (de un câmp electric foarte intens de ordinul a 105 V/m), a cărui vibraţie generează oscilaţii electrice cu frecvenţe de 1011 – 1012 Hz. De asemenea, macromoleculele biologice au proprietăţi intens dipolare (în special din cauza legăturilor de hidrogen), conformaţiile de tip alfa-helix prezentând oscilaţii dipolare colective în acelaşi domeniu de frecvenţe. Alte surse de oscilaţii dipolare din gama respectivă de frecvenţe pot fi constituite de electronii nelocalizaţi din unele regiuni ale celulei vii. Pentru astfel de structuri, Fröhlich demonstrează că, dacă anumite condiţii sunt satisfăcute, furnizarea de energie (metabolică sau de alt gen) la o rată P conduce la excitarea coerentă a unui singur mod de vibraţie, în cazul în care P depăşeşte o valoare de prag P0. Această excitaţie poate avea consecinţe biologice notabile. Dacă, în particular, efectul biologic constă dintr-un număr de evenimente înlănţuite, dintre care numai unul,particular este stimulat de excitarea coerentă, în vreme ce celelalte sunt independente de excitare, atunci rata R a efectului depinde de P după relaţia (din19]): R = [a(P – P0)n]/[1 + b(P – P0)n] unde a, b şi n > 1 sunt constante pozitive. Dacă PM este contribuţia metabolică la P, iar Pm este o contribuţie suplimentară externă sau internă (deci P = PM + Pm), şi presupunem că sistemul biologic este pregătit pentru evenimentul particular prin furnizarea de energie la o rată Pm = P0 – p (doar cu puţin sub valoarea critică P0), atunci o rată mică Pm > p va declanşa evenimentul. Trebuie subliniat în acest context că energia necesară pentru răspunsul biologic la un impact extern foarte mic (de exemplu, vederea în condiţii de iluminare foarte slabe) este întotdeauna disponibilă pentru sistemul biologic; impactul extern nu face decât să declanşeze evenimentul.
Argumente în favoarea teoriei lui Fröhlich au fost aduse în principal de unele rezultate experimentale referitoare la efectele netermice ale microundelor asupra organismelor biologice.
Bibliografie
1. I. Mamulaş – “Cibernetica şi categoriile ştiinţifico-filozofice viu-neviu”, în: volumul colectiv: “Cibernetica aplicată”, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
2. A. Szent-Györgyi – “Bioenergetics”, SCIENCE, vol. 124, no. 3227, 873–875, 1956.
3. A. Szent-Györgyi – “Bioenergetics”, Academic Press, New York, 1957.
4. L. F. Maire, J. D. LaMothe – “Soviet and Czechoslovakian Parapsychology Research”, Defense Intelligence Agency (USA), Report DST-180S-387-75, September 1975.
5. F. Dörr – “Energetic and Statistical Relations”, în: W. Hope, W. Lohmann, H. Markl, H. Ziegler (eds.) – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin, Heidelberg, New York, Tokyo, 1983.
6. D. G. Nicholls, S. J. Fergusson – “Bioenergetics 2”, Academic Press, London, San Diego, New York, Boston, Sydney, Tokyo, Toronto, 1993.
7. E. Schnepf – “The Structure of Cells (Prokaryotes, Eukaryotes)”, în: W. Hope, W. Lohmann, H. Markl, H. Ziegler (eds.) – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin, Heidelberg, New York, Tokyo, 1983.
8. D. G. Mărgineanu – “Energetica lumii vii”, Edimpex, Bucureşti, 1992.
9. R. Alexander, G. Goldspink – “Mechanics and Energetics of Animal Locomotion”, Chapman & Hall, London, 1977.
10. World Meteorological Organization – “The Physical Basis of Climate and Climate Modelling”, GARP Publ. Ser. No. 16, 1975.
11. P. Glansdorff, I. Prigogine – “Thermodynamic Theory of Structure, Stability and Fluctuations”, Wiley-Interscience, London, 1971.
12. M. Eigen – “Steps Toward Life”, Oxford University Press, 1992.
13. G. Renger – “Biological Energy Conservation”, în: W. Hope, W. Lohmann, H. Markl, H. Ziegler (eds.) – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin, Heidelberg, New York, Tokyo, 1983.
14. J. -H. Weil – “Biochimie generale”, Masson, Paris, 1990.
15. V. Vasilescu – “Biofizica moleculară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
16. A. Szent-Györgyi – “Introduction to Submolecular Biology”, New York, London, 1960.
17. M. Lipkind – “Application of the Theory of Biological Field by A. Gurwitsch to the Problem of Consciousness”, în: C. Zhang, F. A. Popp, M. Bischof (eds.) – “Current Development of Biophysics”, Hangzhou University Press, 1996.
18. H. Fröhlich, F. Kremer – “Excitations in Biological Systems”, Springer Verlag, Berlin, Heidelberg, 1983.
19. H. Fröhlich (ed.) – “Biological Coherence to External Stimuli”, Springer Verlag, Berlin, Heidelberg, 1988.

II. CÂTE CEVA DESPRE BIOENERGETICA NECONVENŢIONALĂ
1. Potrivit concepţiilor vitaliste, fenomenul vieţii nu este total comprehensibil în termeni pur materiali, în fiinţele vii existând “ceva” imaterial (o vis vitalis) care le deosebeşte de corpurile şi sistemele neînsufleţite – acest “ceva” reprezentând astfel diferenţa specifică în definirea vieţii (v. cap. 9). Concepţiile vitaliste (v. cap. 1) au o istorie îndelungată şi sinuoasă, ale cărei începuturi le găsim, practic, în toate culturile străvechi şi tradiţionale, pentru ca apoi aceste concepţii să pătrundă în mediile intelectuale, fie ca paradigme oficializate, fie ca nişte “curenţi subterani” de idei opuşi concepţiilor filozofice şi/sau ştiinţifice.
La chimiştii din primele decenii ale secolului al XIX-lea, vitalismul se manifesta îndeosebi ca negare a posibilităţii de a se obţine pe cale artificială substanţe organice. După realizarea în condiţii de laborator a primelor sinteze organice, vitalismul rămânea să se sprijine pe imposibilitatea creării, tot în condiţii de laborator, a vieţii. Într-o lucrare publicată în 1844, Justus von Liebig argumenta în acest sens: "Sub influenţa unei cauze nechimice (forţa vitală), în organism acţionează şi forţe chimice. Numai datorită acestei cauze dominante, şi nu de la sine, elementele se combină formând substanţe (...) în acelaşi mod cum în afara organismului le face să se combine voinţa raţională a chimistului. Reuşim să obţinem (...) toate acele substanţe care nu au nici un fel de proprietăţi vitale, ci numai proprietăţi chimice, ale căror formă şi structură le determină forţa neorganică. Dar chimia nu va putea niciodată să obţină în laborator celule, fibre musculare, nervi, adică vreuna din părţile cu adevărat organice, dotate cu proprietăţi vitale, ale organismului" (citat după [1], p. 73 – 74).
Progresele făcute apoi de fizică (îndeosebi descoperirea legii conservării energiei şi consecinţele ei termodinamice), biologie, fiziologie şi biochimie au determinat un recul al vitalismului, în paralel cu impunerea ideii că nu există nici o diferenţă principială între energia ce pune în lucru o maşină mecano-termică sau una termo-chimică şi aceea care acţionează “maşina” biologică. Dar tocmai acest reducţionism fizico-chimicalist, prin contra-reacţie, a menţinut şi chiar resuscitat concepţii de natură vitalistă în anumite cercuri, de la H. Driesch (cu ale sale entelechii) până la doctrinele de tip New Age de astăzi.
De regulă, vitaliştii nu neagă importanţa factorilor fizici şi chimici în funcţionarea viului, însă consideră că esenţa acestuia este conferită de o “energie” specială, aparte de cele cunoscute de fizică, şi pe care o denumesc în diferite chipuri, termenul de “bioenergie” fiind doar unul de dată mai recentă.
Interesul faţă de BNC, mai ales pentru publicul larg, este determinat în primul rând de eventualele/presupusele aplicaţii medicale oferite de aceasta. În ultimă instanţă, diferitele concepţii/ doctrine/ sisteme – mai mult sau mai puţin originale – încadrabile în ceea ce am numit “bioenergetică neconvenţională” nu sunt altceva decât tot atâtea doctrine terapeutice. Unele dintre ele pornesc de la ideea existenţei unei “energii” cu caracter fundamental şi universal, din care derivă alte forme de energie, înclusiv cea specifică viului. În cele ce urmează ne vom referi la câteva asemenea concepţii.
2. Este dificil de stabilit cu precizie cine a folosit pentru prima oară termenii de “bioenergie” şi “bioenergetică”. Psihoterapeutul american Alexander Lowen [2, 3] pretinde a fi utilizat cel dintâi, încă de prin anii 1950, conceptul de bioenergie ca stând la baza unei metode psiho-terapeutice elaborată de el şi botezată “analiză bioenergetică” (bioenergetic analysis), metodă ce porneşte de la principiul că “procesul energetic din organism” influenţează atât spiritul, cât şi corpul. “Noi lucrăm – spune Lowen – cu ipoteza că există, în corpul uman, o singură energie fundamentală care se manifestă atât în fenomenele psihice cât şi în mişcarea somatică. Numim această energie, simplu, ‘bioenergie’. Procesele psihice ca şi procesele somatice sunt determinate de funcţionarea acestei bioenergii. Toate procesele vieţii pot fi reduse la manifestări ale acestei bioenergii” [2, p. 18].
Aplicarea metodei lui Lowen urmăreşte conştientizarea “curenţilor vegetativi (bioenergetici)” care circulă prin interiorul corpului uman, resimţirea acestora, înţelegerea disfuncţionalităţii lor şi restaurarea armoniei corp/suflet prin înlăturarea inhibiţiilor şi desferecarea “fluxului bioenergetic”. În şedinţele (de cele mai multe ori colective) de bioenergetic analysis, tensiunile musculare şi nervoase se diminuează prin tehnici speciale de respiraţie şi relaxare, amintirile represate ies la suprafaţă şi circulaţia “energiei” se reechilibrează, ducând la vindecarea sau ameliorarea stării pacientului.
3. Un precursor al multor “bioenergeticieni neconvenţionali” occidentali de azi şi de ieri poate fi considerat Franz Anton Mesmer (1734 – 1815), cu al său magnetism animal.
Născut la Iznang, pe malul lacului Constanza, Mesmer a făcut studii teologice, după care a intrat la Şcoala de medicină din Viena. Acolo şi-a susţinut în 1766 teza intitulată "De inflexu planetarum in corpus humanum", în care, sub înrâurirea astrologiei medievale, descria acţiunile corpurilor cereşti asupra corpului uman. El susţinea că o putere misterioasă, revărsată prin spaţiile cereşti, influenţează substanţa lăuntrică a oricărei materii, că un eter primordial, un fluid impalpabil, numit de Mesmer “gravitas universalis” străbate întregul cosmos, şi deci şi pe om. În special Soarele şi Luna – afirma el – exercită o acţiune directă şi continuă asupra sistemului nervos prin intermediul acestui fluid ce se insinuează în substanţa nervilor. Individul supus acestei acţiuni suferă efecte alternative de intensiune (tensiunea internă aflată la momentul de intensitate maximă) şi de remisiune, comparabile cu fluxul şi refluxul mareelor. “Mesmer atribuia ciclul menstrual al femeilor şi periodicitatea anumitor boli cronice acestui magnetism planetar” [4, p. 278].
În 1774, Mesmer află despre efectele curative pe care le-ar avea aplicarea magneţilor pe corpurile bolnavilor şi se dedică tratamentelor de acest tip. Destul de repede, el ajunge la concluzia că ameliorarea stărilor pacienţilor “se datora mai puţin magneţilor, cât unei forţe mai puternice al cărei agent era chiar el. Din acest moment datează descoperirea magnetismului animal, superior magnetismului mineral, pe care a expus-o în «Lettre à un médecin étranger» («Scrisoare către un medic străin», din 5 ianuarie 1775” [4, p. 279]. În respectiva scrisoare, Mesmer făcea analogii între magnetismul animal (conceput ca un fluid inefabil, nesesizabil direct), pe de o parte, şi magnetismul mineral şi electricitate pe de altă parte. Teoria magnetismului animal este din nou prezentată într-un opuscul publicat în 1779, sub forma a 27 de “propoziţii”:
“1. Există o influenţă mutuală între corpurile cereşti, Terra şi corpurile însufleţite.
2. Intermediarul acestei influenţe este un fluid universal răspândit şi continuu, fără goluri, a cărui subtilitate nu permite nici o comparaţie, şi care, prin natura sa, este susceptibil de a primi, propaga şi comunica toate impresiunile mişcării.
3. Această acţiune reciprocă este supusă la legi mecanice, necunoscute până în prezent.
4. Din această acţiune rezultă efecte alternative, care pot fi considerate ca un flux şi reflux.
5. Acest flux şi acest reflux sunt mai mult sau mai puţin generale, mai mult sau mai puţin particulare, mai mult sau mai puţin compuse, după natura cauzelor care le determină.
6. Tocmai prin această acţiune (cea mai universală din cele pe care ni le oferă Natura) se exercită relaţiile de activitate între corpurile celeste, Terra şi părţile sale constitutive.
7. Proprietăţile materiei şi ale corpurilor organizate depind de această acţiune.
8. Corpul animal suferă efectele alternative ale acestui agent; şi acesta, insinuându-se în substanţa nervilor, îi afectează imediat.
9. În corpul omenesc se manifestă cu precădere proprietăţi analoage cu cele ale magnetului; se disting poli la fel de diferiţi şi opuşi care pot fi comunicaţi, schimbaţi, distruşi şi întăriţi; chiar şi fenomenul înclinării poate fi observat.
10. Proprietatea corpului animal, care îl face susceptibil la influenţa corpurilor cereşti şi de acţiune reciprocă cu cele care îl înconjoară, manifestată prin analogie cu magnetul, m-a determinat s-o numesc MAGNETISM ANIMAL.
11. Acţiunea şi virtutea magnetismului animal, astfel caracterizat, pot fi comunicate altor corpuri animate şi inanimate. Şi unele şi celelalte sunt mai mult sau mai puţin susceptibile de aşa ceva.
12. Această acţiune şi această virtute pot fi întărite şi propagate de aceleaşi corpuri.
13. Se constată prin experiment curgerea unei materii care penetrează cu subtilitate toate corpurile, fără a pierde notabil din activitatea sa.
14. Acţiunea sa are loc la distanţă mare, fără ajutorul vreunui corp intermediar.
15. Ea este sporită şi reflectată de oglinzi, la fel ca lumina.
16. Ea este comunicată, propagată şi întărită de sunet.
17. Această virtute magnetică poate fi acumulată, concentrată şi transportată.
18. Corpurile animate, spun eu, nu sunt în egală măsură susceptibile la acţiunea şi virtutea magnetismului; există chiar unele, deşi foarte puţine, care au o proprietate atât de contrară încât singură prezenţa lor distruge toate efectele acestui magnetism în celelalte corpuri.
19. Această virtute contrară penetrează de asemenea toate corpurile; şi ea poate fi comunicată, propagată, acumulată, concentrată şi transportată, reflectată de oglinzi şi propagată de sunet; ceea ce constituie nu numai o privare, dar şi o virtute opusă pozitivă.
20. Magnetul, fie natural, fie artificial, este, la fel ca celelalte corpuri, susceptibil de magnetism animal, şi chiar de virtute opusă, fără ca, şi într-un caz şi celălalt, acţiunea sa asupra fierului şi acului de busolă să sufere vreo modificare; ceea ce dovedeşte că principiul magnetismului animal diferă esenţal de cel al magnetismului mineral.
21. Acest sistem [teoria magnetismului animal – n. n.] va furniza noi clarificări asupra naturii focului şi luminii, precum şi în teoria atracţiei, a fluxului şi refluxului, a magnetului şi a electricităţii.
22. Va face cunoscut că magnetul şi electricitatea artificială nu au, în ce priveşte maladiile, decât proprietăţi comune cu mai mulţi alţi agenţi pe care Natura ni-i oferă; şi că, dacă rezultă unele efecte utile ale administrării lor, acestea sunt datorate magnetismului animal.
23. Se va recunoaşte prin fapte, după regulile practice pe care le-am stabilit, că acest principiu poate vindeca imediat bolile de nervi şi indirect pe celelalte.
24. Că, cu ajutorul lui, medicul este lămurit în ce priveşte folosirea medicamentelor; că le perfecţionează acţiunea şi că provoacă şi dirijează crizele salutare astfel încât să le stăpânească.
25. Comunicând metoda mea, voi demonstra printr-o nouă teorie a maladiilor, utilitatea universală a principiului pe care li-l opun.
26. Cu această cunoaştere, medicul va judeca cu siguranţă asupra originii, naturii şi evoluţiei maladiilor, chiar al celor mai complicate; el va împiedica agravarea lor şi va izbuti să le vindece, fără să expună vreodată bolnavul la efecte periculoase sau urmări neplăcute, indiferent de vârstă, temperament şi sex. Chiar şi femeile gravide se vor bucura de acelaşi avantaj.
27. În sfârşit, această doctrină îl va pune pe medic în postura de a judeca bine în ce priveşte gradul de sănătate al fiecărui individ şi de a-l feri de bolile la care ar putea fi expus. Astfel, arta vindecării va ajunge la cea mai înaltă perfecţiune a sa” [5, p. 74 – 83].
Concepţia despre patogenie a lui Mesmer se rezuma astfel: “Nu există decât o boală şi un remediu. Perfecta armonie a tuturor organelor noastre şi a funcţiunilor lor constituie sănătatea. Boala nu este decât dereglarea acestei armonii” [6]. Terapeutica prin intermediul magnetismului animal, destinată să refacă armonia tulburată, caută să provoace în bolnav o criză: “O boală nu poate fi vindecată fără criză; criza este un efort al naturii împotriva bolii. (...) Când natura este incapabilă să provoace crize, ea este ajutată de magnetism care, pus în mişcare prin mijloacele indicate, operează împreună cu ea revoluţia dorită. Criza este salutară când, după ce a trecut prin ea, bolnavul simte o îmbunătăţire şi o uşurare evidente” [6].
Fluidul universal subtil în care sunt scufundate toate corpurile circulă prin acestea prin curenţi care intră şi ies. Mesmer numeşte poli punctele de scurgere sau de intrare a curenţilor tonici şi conductori obiectele unghiulare sau ascuţite capabile să propage aceşti curenţi.
Iată cum decurgea o şedinţă terapeutică a lui Mesmer: “Se aşeza în faţa bolnavului, îşi punea mâinile pe umerii lui şi le cobora de-a lungul braţelor până la vârful degetelor, ţinându-i apoi o clipă degetele mari; repeta acest lucru de două sau trei ori, după care îi făcea 'pase longitudinale' de la cap până la picioare. Toate acestea cu scopul de a pune în armonie curentele care intrau şi cele care ieşeau, ale vindecătorului, şi ale pacientului. Apoi, Mesmer căuta locul şi cauza bolii, palpând regiunea abdominală căci credea: «Sediul celor mai multe boli se află de obicei în viscerele din abdomen: stomac, splină, ficat, epiplon, mezenter, rinichi iar la femeie în uter şi anexele lui» (citat după [6] – n. n.). Mesmer palpa corpul cu degetul mare şi arătătorul sau cu palma, sau cu două degete unite, sau cu cle cinci degete îndoite descriind o linie pe partea care urma să fie palpată şi urmând direcţia nervilor. Sonda plexul ca să provoace o reacţie ce putea să-i indice locul precis al răului. Pentru pasele 'longitudinale' se folosea de un beţişor din sticlă sau din oţel având unul din vârfuri retezat.
De cum stabilea diagnosticul, Mesmer palpa fără încetare zona reperată provocând în această zonă dureri simptomatice, până când acestea ajungeau la stadiul de criză. Palparea lui nu semăna cu un masaj, el spunând dimpotrivă că palparea de la mică distanţă, la câţiva centimetri de corp, avea cel mai mare efect. Ca să 'opună un pol celuilalt', când atingea cu mâna dreaptă capul, pieptul sau abdomenul unui pacient, atingea cu mâna stângă şi locurile corespunzătoare din spate. Multiplica curentele în funcţie de afecţiunile pe care le avea de tratat: epilepsie, apoplexie, astmă, migrene, ulceraţii etc. 'Magnetizarea cu un curent mare' se făcea cu cele cinci degete reunite în formă de piramidă. Singurele sale medicamente erau crema de tartru şi vomitivele uşoare” [4, p. 281 – 282].
Mesmer nu a pretins niciodată că ar fi avut privilegiul vreunui har special; credea că ceea ce punea el în lucru era o proprietate a materiei organizate şi afirma că oricine avea un “magnetism” curativ. În virtutea acestui principiu, a condus şedinţe de tratamente colective în cursul cărora bolnavii se “magnetizau” unii pe alţii, aşezaţi în jurul unui hârdău plin cu apă şi conţinând pilitură de fier, punându-şi pe locul dureros una din sforile sau tijele metalice care ieşeau din acel recipient enorm. În acelaşi timp făceau “lanţul” atingându-se cu degetele mari de la mâini sau cu picioarelor. Perdelele erau trase, temperatura menţinută la un nivel constant. Mesmer, îmbrăcat într-o robă de mătase liliachie, atingea cu o baghetă de fier zonele bolnave ale pacinţilor săi. Nu de puţine ori, efectul imediat al unor astfel de şedinţe colective (la care puteau participa mai mult de treizeci de persoane) era producerea de stări convulsionare sau de leşinuri la unii pacienţi.
Desigur că asemenea scene nu puteau fi pe placul comunităţii şttinţifico-medicale. De altfel, întreaga teorie a lui Mesmer despre “magnetismul animal” a fost şi este respinsă de ştiinţa oficială. În prezent se consideră că eventualele reuşite terapeutice ale lui Mesmer se datorau exclusiv autosugestiei, sugestiei sau hipnozei, adică unui soi de ceea ce astăzi se numeşte psihoterapie.
4. Teoria magnetismului animal reprezintă un fel de arhetip pentru multe din bioenergeticile neconvenţionale occidentale (pe care, pe unele dintre ele, s-au altoit elemente din doctrine extrem-orientale). În ultimă instanţă, tezele principale ale lui Mesmer, aşa cum rezultă din [5] şi [6] sunt următoarele:
– un “fluid” subtil inefabil, umple universul, penetrând toate corpurile şi acţionând în mod specific, prin curenţi fluidici ce intră/ies în/din anumite zone/puncte, în organismele vii;
– fluidul respectiv relaţionează fiinţa umană cu mediul înconjurător (inclusiv cu cel cosmic, precum şi cu alţi oameni)
– maladia rezultă dintr-o repartiţie dezechilibrată a acestui fluid în corpul uman, vindecarea constând în restaurarea echilibrului şi armoniei circulaţiei fluidului în organism;
– prin tehnici anume, acest fluid poate fi canalizat, stocat şi transmis la distanţă în vederea unor acţiuni terapeutice.
Dacă înlocuim termenul de “fluid” – sau de “virtute magnetică” ori altele asemenea din vocabularul lui Mesmer – cu cel modern (şi mai “ştiinţific”) de “energie subtilă” ori “bioenergie” (sau echivalenţi), vom observa că tezele lui Mesmer nu sunt diferite decât în detalii şi nuanţe de cele ale bioenergeticienilor neconvenţionali.
5. Activitatea clinică a lui Wilhelm Reich (1897 – 1957 – psihiatru austriac, elev al lui Sigmund Freud – l-a condus, în anii 1923 – 1927, la observarea a ceea ce el numea “curenţii vegetativi ai energiei emoţionale”, care s-ar produce în organismele sănătoase în timpul stărilor de relaxare, ca urmare a unei puternice eliberări emoţionale, sau după orgasm. Exprimarea liberă, neinhibată, a emoţiei, precum şi excitarea sexuală naturală şi satisfacţia din timpul orgasmului au fost identificate de Reich ca efecte ale fluxurilor energetice circulând nestânjenite în corp. În cazurile în care emoţiile sunt represate, în condiţii de stres puternic sau în abstinenţa sexuală cronică, Reich identifica la persoanele respective o rigidizare neuromusculară cronică şi o desensibilizare a corpului, pe lângă modificări ale ritmului respirator şi reducerea capacităţii de comunicare. El mai susţinea că orgasmul joacă un rol central reglator în “economia energetică” a individului, ca mijloc de descărcare periodică a “tensiunilor energetice” acumulate. Reich a dezvoltat tehnici terapeutice (din care s-a inspirat A. Lowen) pentru desferecarea energiilor emoţionale represate la pacienţii săi, tehnici care conduceau la eliberarea simţămintelor mult timp înăbuşite, şi la o mai mare capacitate de a simţi plăcerea de a trăi.
Observaţiile privind comportamentul uman, stările emoţionale, procesualitatea orgasmică şi “curenţii vegetativi” i-au sugerat lui Reich, în jurul anului 1936, ideea că există curenţi de energie biologică, prezenţi în toate fiinţele vii, formaţi din “bioni” (bions), un fel de “vezicule energetice” care radiază lumină albastră şi pe care susţinea că le-a pus în evidenţă prin experimente de microscopie [8]. Ulterior, Reich renunţă la conceptul de bion şi îl crează pe cel de energie orgonică (orgone energy), sau, simplu, “orgon” (orgone) [8 – 11].
În concepţia lui Reich şi a adepţilor lui, “energia orgonică este energia cosmică a vieţii, forţa fundamentală creativă cunoscută oamenilor în contact direct cu natura” [12, p. 11]. Proprietăţile acestei presupuse energii orgonice ar fi următoarele:
“(...) energia orgonică încarcă şi iradiază de la orice substanţă vie şi nevie. Ea poate penetra prin toate formele de materie, deşi cu viteze diferite. Toate materialele afectează energia orgonică, atrăgând-o şi absorbind-o, sau respingând-o ori reflectând-o. Orgonul poate fi văzut, simţit, măsurat şi fotografiat. Este o energie fizică, reală, şi nu vreo forţă ipotetică, metaforică.
Orgonul există într-o formă liberă în atmosferă şi în vidul spaţiului. Este excitabil, compresibil şi pulsatil în mod spontan, capabil de expansiune şi contracţie. Sarcina orgonică dintr-un mediu dat sau dintr-o substanţă va varia în timp, de obicei într-un mod ciclic. Orgonul este cel mai puternic atras de structurile vii, de apă şi de el însuşi. Energia orgonică poate curge dintr-un loc în altul din atmosferă, dar în general menţine un flux de la vest la est, urmând rotaţia Pământului cu o viteză ceva mai mare. Este un mediu omniprezent, un ocean cosmic de energie dinamică, în mişcare, care interconectează întregul univers; toate creaturile vii, sistemele meteorologice şi planetele răspund la pulsaţiile şi mişcările lui. Orgonul este legat, dar foarte diferit, de alte forme de energie. El poate, de pildă, să imprime o sarcină magnetică conductorilor feromagnetici, dar nu este magnetic în sine. La fel, poate imprima o sarcină electrostatică izolatorilor, dar natura lui nu este în întregime electrostatică. Este puternic perturbat de prezenţa materialelor radioactive sau a electromagnetismului agresiv, într-un mod foarte asemănător cu protoplasma iritată. Poate fi înregistrat cu contoare Geiger special adaptate. Orgonul este de asemenea mediul prin care sunt transmise perturbaţiile electromagnetice, cam în felul vechiului concept de eter, deşi el însuşi nu este electromagnetic în esenţă.
Fluxul energiei orgonice în atmosfera Pământului determină modificări în pattern-rile circulaţiei aerului; funcţiunile energiei orgonice atmosferice se află la baza formării potenţialelor de furtuni şi influenţează temperatura, presiunea şi umiditatea aerului. Funcţiunile energiei orgonice cosmice afectează fenomenele gravitaţionale şi solare. Totuşi, energia orgonică fără masă nu este nici unul din aceşti factori fizico-chimici, nici chiar suma lor. Proprietăţile energiei orgonice se obţin mai degrabă din viaţa însăşi, într-o manieră similară cu mai vechile concepte de ‘forţă vitală’ sau ‘elan vital’; dar, spre deosebire de aceste concepte mai vechi, s-a descoperit că orgonul există într-o formă fără masă, în atmosferă şi în spaţiu. Este energia vitală cosmică primordială, fundamentală, în timp ce toate celelalte forme de energie sunt de o natură secundară.
În lumea vie, funcţiunile energiei orgonice stau la baza proceselor vitale majore; pulsaţiile, fluxul şi sarcina energiei orgonice biologice determină mişcările, acţiunile şi comportamentul protoplasmei şi ţesuturilor, precum şi intensitatea fenomenelor ‘bioelectrice’. Emoţia este fluxul şi refluxul, încărcarea şi descărcarea orgonului în interiorul unui organism, la fel cum clima este fluxul şi refluxul, încărcarea şi descărcarea orgonului în atmosferă. Atât organismul cât şi clima reacţionează la caracterul predominant şi starea energiei vitale. Energia orgonică străbate întreaga creaţie, microbii, animalele, norii de furtună, uraganele şi galaxiile. Nu numai că energia orgonică încarcă şi animă lumea naturală; noi suntem scufundaţi într-o mare de orgon, aşa cum un peşte este scufundat în apă. Mai mult, el este mediul care comunică emoţia şi percepţia, prin care suntem conectaţi la cosmos şi ne înrudeşte cu tot ceea ce este viu” [12, p. 11 – 12].
W. Reich susţinea că energia orgonică poate fi extrasă din atmosferă cu ajutorul “acumulatorilor de energie orgonică” şi folosită în tratamentul oricărei afecţiuni fizice sau psihice. Un acumulator de energie orgonică este o incintă, de dimensiuni corespunzătoare, ai cărei pereţi sunt confecţionaţi din straturi succesive metalice – transmiţătoare pentru orgon – şi nemetalice (dielectrice) – care absorb energia orgonică. Cu cât sunt mai multe straturi metal–nemetal, cu atât se acumulează mai multă energie orgonică (creşte “sarcina orgonică”) în incintă.
Printre efectele fizice, fiziologice şi biologice despre care se afirmă că ar fi produse de “sarcinile orgonice” puternice din acumulatorii de energie orgonică se numără [8, 10, 12]:
a). efecte fizice:
– creşterea uşoară a temperaturii aerului;
– descărcarea mai lentă a electroscoapelor;
– creşterea umidităţii şi scăderea ratei de evaporare a apei;
– creşterea gradului de ionizare a aerului;
– perturbarea undelor electromagnetice;
b). efecte fiziologice, biologice şi terapeutice:
– efect vagotonic;
– senzaţii de furnicături şi de încălzire la suprafaţa pielii;
– intensificarea circulaţiei sanguine periferice;
– creşterea temperaturii corporale;
– scăderea presiunii arteriale şi a ritmului cardiac;
– stimularea germinaţiei şi a dezvoltării organismelor vegetale;
– creşterea ratelor de dezvoltare a ţesuturilor;
– creşterea ratei de vindecare a rănilor;
– creşterea imunităţii;
– vindecarea unor forme de cancer;
– ameliorarea afecţiunilor psihice.
Ştiinţa academică respinge aserţiunile lui Reich şi ale continuatorilor săi, considerând că lipsesc dovezile experimentale şi teoretice indubitabile [13].
6. În spiritualitatea hindusă, unul din conceptele esenţiale este cel de prana. Termen sanskrit, prana este tradus de obicei prin termeni ca: vitalitate, energie vitală, forţa vieţii, forţă vitală universală etc. Conform vechilor învăţături indiene, prana este puterea divină care acţionează în akasha, unul din elementele fundamentale ale universului. Akasha (sau akasa) este, “în hinduism şi budism, principiul vital atotcuprinzător sau spaţiul atotcuprinzător al universului. Akasha este termenul sanscrit pentru ‘spaţiu atotcuprinzător’. În hinduism, akasha este considerat substanţa eter, al cincilea şi cel mai subtil element. Akasha permează orice lucru din univers şi este vehiculul pentru sunet şi întreaga viaţă. În practica yoga, akasha este unul din cele trei principii universale, alături de prana (‘respiraţia vieţii’) şi ‘mintea creativă’, care formează o trinitate de surse pentru puterile magice şi psihice, şi care sunt imanente tuturor lucrurilor începând cu regnul mineral, peste tot în umivers. (…) În budism, akasha nu este eter ci spaţiu, care e de două feluri. Unul este spaţiul limitat de material şi asociat cu ‘skandas’ sau ‘agregatele’ ce formează personalitatea: formă fizică, senzaţie, percepţie, formaţiuni mentale şi conştiinţă. Celălalt este spaţiul nelimitat, dincolo de orice descriere, nelegat de material deşi este conţinătorul tuturor lucrurilor materiale” [14, p. 3].
Conform vechilor învăţături hinduse “universul îmsuşi este fabricat din akasha prin puterea pranei; înaintea existenţei era nonexistenţa, care nu era un gol, ci prana. Aceasta este sufletul energiei, esenţa oricărei mişcări, forţe şi puteri din orice lucru. (…) Este parte a tuturor formelor de viaţă, de la cea mai simplă protoplasmă până la cea mai complexă fiinţă. Este parte a fiecărui obiect inanimat ca forţă vie. Prana permează toate formele materiei, dar ea însăşi nu este materie. (…) Atunci când o fiinţă sau o substanţă materială ajunge la sfârşitul ciclului său de viaţă, se dizolvă înapoi în prana. (…) corpul uman menţine un depozit de prana, care acţionează ca ‘bio-motorul’ vital al corpului. Prana personală este în permanent contact furnizorul infinit de prana universală. (...) prana nu este respiraţie, dar se manifestă în respiraţie şi e în relaţie cu ‘vayu’, elementul aerului şi mişcării. ‘Pranayama’, controlul fluxului de prana prin respiraţie ritmică este esenţială în yoga. (...) Yoghinul sporeşte prana, îmbunătăţind astfel sănătatea şi vitalitatea şi devenind capabil de remarcabile performanţe fizice. Pranayama controlează de asemenea spiritul, care la rândul lui controlează pranayama. În timpul vieţii, spiritul păstrează prana în corp; în momentul morţii, atât spiritul cât şi prana părăsesc simultan corpul” [14, p 626 – 627].
Prana se manifestă în corpul fizic uman în cinci forme principale, fiecare responsabilă de anumite aspecte al metabolismului şi ale funcţionării senzoriale. În vechea scriere Prashnopanishad stă scris: La fel cum un împărat îşi plasează demnitarii în diferite părţi ale împărăţiei pentru a le guverna, prana principală distribuie funcţii către pranas inferioare. Prana însăşi se găseşte în ochi, urechi, gură şi nas; apana este localizată în organele de reproducere şi excreţie; samana stă în stomac şi guvernează digestia; vyana se deplasează în nadis (v. mai jos – n. n.) iar udana se află în nadi-ul ce străbate centrul coloanei vertebrale” (citat după [15]). O prezentare modernă a celor cinci forme de prana este următoarea: “Prana este responsabilă pentru respiraţie şi lucrează în gură şi nas. Ea transformă apa în transpiraţie şi urină şi cotrolează secreţiile glandulare. Zona ei de operare este de la nas până la inimă. Apana este responsabilă pentru excreţie şi eliminarea impurităţilor şi circulă între ombilic şi tălpile picioarelor. Samana este formată în membre şi operează între inimă şi ombilic. Vyana, produsă în regiunea anală, este asociată cu circulaţia sângelui, activitatea nervoasă şi coordonarea. Udana este activă în zona gâtului şi inimii şi menţine tonusul muscular” [15].
Potrivit doctrinelor Yoga, în fiinţa umană se mai află un tip special de “energie”, numită kundalini: “O energie psiho-spirituală – adevărata energie a conştiinţei –, despre care se spune că se află adormită în corp şi care este trezită fie spontan, fie prin disciplină spirituală, pentru a produce noi stări ale conştiinţei, inclusiv iluminarea mistică. (...) Puterea lui kundalini este enormă, iar persoanele care au experienţiat-o spun că e dincolo de orice descriere. Fenomenele asociate cu ea variază şi includ senzaţii şi mişcări fizice bizare, durere, claraudiţie, viziuni, lumini strălucitoare, superluciditate, puteri parapsihice, extaz, beatitudine şi transcendenţa eu-ului. Kundalini a fost asemuită cu un foc lichid şi cu o lumină lichidă” [14, p. 319].
Potrivit “fiziologiei subtile” hinduse, prana şi alte “energii” sunt receptate şi prelucrate în nişte “centre energetice” denumite chakras, şi circulă în organismul uman printr-o reţea de canale subtile numite nadis.
7. Cuvântul sanskrit chakra (la plural chakras) se traduce prin “roată” sau “cerc”. Chakras sunt concepute ca nişte vortexuri energetice care interfaţează corpul fizic cu corpurile subtile. “Se spune despre chakras sunt că configurate ca nişte petale multicolorate de lotus sau ca nişte roţi cu spiţe ce se învârt cu diferite viteze, după cum procesează energia. Chakras sunt descrise în literatura yoghină hindusă şi budistă. Există diferenţe între cele două sisteme, ca şi între diferitele descrieri occidentale ale chakras” [14, p. 86]. Fiind invizibile vederii normale, se pretinde că chakras pot fi percepute (inclusiv culorile lor) prin clarviziune. De asemenea, se afirmă că unele persoane, prin tehnici spirituale speciale, “pot activa chakras să se învârtă mai repede şi pot direcţiona fluxul energiei prin ele” [14, p. 86].
În unele scrieri din cultura indiană se afirmă că numărul total de chakras este de circa 88.000, dintre care numai vreo 30 sunt considerate ca fiind suficient de importante pentru a primi denumiri. Dintre ele, chakras majore sunt în număr de şapte. De la o doctrină la alta, de la un autor la altul (a se compara, de pildă, [16] cu [17]), există diferenţe în ce priveşte descrierile şi funcţiile celor şapte chakras principale. În continuare, redăm descrierile făcute într-o lucrare enciclopedică.
“Cele şapte chakras majore sunt: chakra bazală, chakra sacrală, chakra plexului solar, chakra inimii, chakra gâtului, chakra frunţii şi chakra creştetului:
1. Chakra bazală (muladhara) este localizată la baza coloanei vertebrale şi e sediul lui kundalini. Este legată de auto-prezervare, natura animală, gust şi miros. Este cea mai puţin complexă dintre cele şapte chakras, fiind împărţită de doar patru spiţe. Este colorată în roşu-portocaliu. (În sanscrită, mūla = rădăcină – n. n.)
2. Chakra sacrală (svadhisthana) se află lângă organele genitale şi guvernează sexualitatea şi reproducerea. Are şase spiţe şi este predominant roşie. În unele doctrine, chakrei bazale îi sunt atribuite funcţii reproductive, iar chakra sacrală este ignorată în favoarea chakrei splenice, cu şase spiţe şi având culorile roz şi galben, localizată la jumătatea distanţei dintre pubis şi ombilic. Chakra splenică influenţează sănătatea generală şi, în particular, guvernează digestia şi funcţiile ficatului, pancreasului şi splinei. În alte doctrine, chakra splenică este considerată minoră.
3. Chakra plexului solar (manipura) se află chiar deasupra ombilicului. Are zece spiţe şi este predominant verde cu roşu deschis. Este asociată cu emoţiile şi e punctul în care energia astrală intră în câmpul eteric. Chakra plexului solar influenţează glandele suprarenale, pancreasul, ficatul şi stomacul. Cei mai mulţi mediumi ce folosesc transa lucrează prin această chakra.
4. Chakra inimii (anahata) are douăsprezece petale aurii strălucitoare şi este localizată în centrul pieptului. Ea guvernează glanda timus şi influenţează imunitatea la boli. Este legată de conştiinţa superioară şi de dragostea necondiţionată.
5. Chakra gâtului (visuddha), de culoare albastru-argintiu, are şaisprezece spiţe şi e asociată cu creativitatea, auto-exprimarea şi căutarea adevărului. Este proeminentă la muzicieni, compozitori şi oratori. Această chakra influenţează de asemenea glandele tiroidă şi paratiroidă şi metabolismul, şi este asociată cu anumite stări de conştiinţă extinsă.
6. Chakra frunţii (ajna), situată între sprâncene, este botezată al treilea ochi pentru influenţa sa asupra simţului parapsihic şi iluminării spirituale. Are 96 de spiţe, dintre care jumătate iradiază o culoare galben-roz, iar cealaltă jumătate iradiază în albastru şi purpuriu. Această chakra este asociată cu glanda pituitară, glanda pineală, inteligenţa, intuiţia şi puterile parapsihice, numite siddhis în yoga hindusă.
7. Chakra creştetului (sahasrara) se roteşte chiar deasupra vârfului capului. Cele 972 de spiţe ale sale radiază un purpuriu strălucitor, cea mai spirituală dintre culori. Nu are asociată cu vreo glandă, dar relevă nivelul individual de evoluţie a conştiinţei. Poate fi activată doar dacă toate celelalte chakras sunt rafinate şi echilibrate; când este activată produce suprema iluminare şi conştiinţa cosmică. În vreme ce alte chakras se rotesc în uşoare depresiuni, chakra creştetului se roteşte într-un dom” [14, p. 87 – 88].
Este de precizat, conform lui Mircea Eliade, că în chakra sahasrara “ajunge kundalini după ce a traversat cele şase chakras inferioare” şi că “sahasrara nu mai aparţine nivelului corpului, ci desemnează deja planul transcendent” [18, p. 210]. Acelaşi autor, referindu-se la diferenţele dintre diversele doctrine indiene privind problematica chakrelor observa faptul că, de pildă, “tantrele budiste cunosc doar patru chakras, situate respectiv în regiunile ombilicală, cardiacă, laringiană şi plexul cerebral. Acesta din urmă, cel mai important (…), corespunde cu sahasrara hinduşilor” [18, p. 210]
8. Cercetarea cu aparatură ştiinţifică modernă a zonelor cutanate corespunzătoare celor şapte chakras a evidenţiat unele aspecte interesante care par să aducă argumente în favoarea existenţei acestor “centri bioenergetici subtili” ai organismului uman.
Dr. Valerie Hunt, de la Universitatea din California (UCLA) a adaptat un electromiograf pentru înregistrarea frecvenţelor proprii ale potenţialelor bioelectrice înregistrate la nivelul chakras. Înregistrările s-au efectuat prin intermediul unor electrozi din argint clorurat, aplicaţi pe piele în regiunile corespondente chakrelor, semnalele bioelectrice cutanate astfel captate fiind apoi prelucrate prin Fourier-analysis. În paralel cu aceste înregistrări, au fost consemnate şi observaţiile făcute de mai mulţi yoghini, care raportau percepţiile lor extrasenzoriale privind caracteristicile chakrelor respective (culoare, dimensiuni, dinamică). Rezultatele obţinute [19] au indicat – cu caracter repetitiv – o strânsă corelaţie între gamele de frecvenţe ale semnalelor bioelectrice cutanate şi culorile chakrelor percepute de yoghini (tabelul 1).




Tabelul 1 – Culorile chakras percepute de yoghini şi frecvenţele semnalelor bioelectrice cutanate corespunzătoare.
Culoarea chakrei percepută de yoghini Gama de frecvenţe a semnalelor bioelectrice cutanate, în Hz
albastru 250 – 275 (plus 1200)
verde 250 – 475
galben 500 – 700
oranj 950 – 1050
roşu 1000 – 1200
violet 1000 – 200 (300 – 400; 600 – 800)
alb 1100 – 2000

Anterior, medicul japonez Hirushi Motoyama constatase că biopotenţialele electrice cutanate la nivelul chakras inactive au valori relativ scăzute (10 – 30 mV), spre deosebire de chakras “activate bioenergetic”, la care valorile biopotenţialelor respective sunt mai mari, de până la 300 – 500 mV. Ulterior, dr. Motoyama “a dezvoltat un Chakra Instrument special pentru detectarea modificărilor electrice, magnetice şi optice ce se produc în imediata vecinătate a subiectului testat. Într-un experiment tipic, subiectul se afla într-o cameră ecranată electrostatic (…). Un electrod rotund din cupru şi o celulă fotoelectrică era plasată în faţa corpului subiectului, la nivelul localizării unei presupuse chakra. În timpul unui test asupra centrilor stomacului şi inimii, subiectul era monitorizat timp de trei minute în cele două localizări. Citiri separate erau efectuate câte un minut înainte de concentrare, în timpul concentrării şi după concentrare.
În mod curios, atunci când a fost testat un practicant yoga avansat, cei doi centrii au dat rezultate foarte diferite. Centrul stomacului nu a prezentat modificări ale activităţii măsurabile în perioada de trei minute de monitorizare. În schimb, centrul inimii a prezentat o intensificare considerabilă a activităţii măsurabile în timpul perioadei de concentrare. Această diferenţă corespundea practicii spirituale regulate a subiectului. El se concentra asupra centrului inimii în timpul meditaţiei, şi nu asupra plexului solar deoarece suferea de serioase tulburări digestive.
Lucrând cu un alt subiect, Motoyama a a constatat că activitatea crescută a chakrei inimii era suficientă pentru a produce un efect detectat de celula fotoelectrică. Cu alte cuvinte, activitatea chakrei inimii putea produce o lumină slabă dar măsurabilă fizic” [20, p. 27]. Astfel de experimente, efectuate pe mai mult de o sută de subiecţi, au confirmat, conchidea dr. Motoyama, ideea că “focalizarea mentală asupra unei chakra o activează” [21, p. 274].
9. Termenul nadis (la singular, nadi) s-ar traduce literal prin “canale”, “vase”, “vene”, “artere” sau chiar “nervi”, prin care circulă, sub formă de “sufluri”, “energia vitală”. Există un număr considerabil de nadis, care diferă de la o doctrină la alta: “300000 (Shiva Samhita, II, 14, Goraksasataka, 13), 200000 (Goraska Paddhati, 12), 80000 (Trisikihibrahmanmanopanishad, 67), dar mai ales 72000 (H. Y.-pr., IV, 8 etc.). Dintre ele, 72 au o importanţă deosebită” [18, p. 205 – 206]. Nu tuturor nadis li s-a atribuit un nume, Shiva Samhita vorbeşte de 14, iar majoritatea textelor vechi enumeră zece. Dintre aceste nadis, cele mai importante şi care au un rol capital în toate tehnicile yoghine sunt trei: ida, pingala şi sushumna:
“Sushumna nadi este marele fluviu al trupului, curgând de la baza coloanei vertebrale până la creştetul capului şi trecând prin fiecare din cele şapte chakras. Este canalul prin care kundalini shakti (şarpele latent al puterii) – şi conştiinţa spirituală superioară pe care o poate alimenta – se înalţă de la originile sale din chakra muladhara până la adevărata sa casă, la chakra sahasrara din creştetul capului. În termeni de corp subtil, sushumna nadi este calea spre iluminare.
Ida şi pingala nadis se înfăşoară în jurul lui sushumna nadi precum dublul helix al ADN-ului nostru, trecând fiecare prin toate chakras. Dacă vizualizaţi caduceul, simbolul medicinii moderne, aveţi o idee aproximativă despre relaţiile dintre nadi-urile ida, pingala şi sushumna. În cele din urmă, toate trei se întâlnesc în chakra ajna, la mijlocul distanţei dintre sprâncene.
Ida începe şi se termină partea stângă a lui sushumna. Ida este considerat ca nadi-ul lunar, rece şi alinător prin natura sa, şi se spune că dirijează toate procesele mentale şi aspectele mai feminine ale personalităţii noastre. Pingala, nadi-ul solar, începe şi se sfârşeşte la dreapta lui sushumna. Este nadi-ul cald şi stimulator prin natură, controlează toate procesele somatice vitale şi supraveghează aspectele mai masculine ale personalităţii noastre. Calitatea vibraţională a lui pingala este reprezentată de culoarea roşie.
Interacţiunea dintre ida şi pingala corespunde dansului intern între intuiţie şi raţionalitate, conştiinţă şi putere vitală, emisfera cerebrală stângă şi cea dreaptă. În viaţa de fiecare zi, unul din aceste nadis este întodeauna dominant. Cu toate că dominanţa alternează în cursul zilei, un anume nadi tinde să fie ascendent mai des şi pe perioade mai lungi decât celălalt. Aceasta are consecinţe asupra personalităţii, comportamentului şi sănătăţii (…). Aducerea lui ida şi pingala la echilibru este un element major în hatha yoga – atât de important, de fapt, încât termenul hatha simbolizează acest echilibru” [22].
10. În medicina tradiţională chineză (MTC), impregnată de filozofia daoistă, concepţia fundamentală de la care se porneşte este că în Univers există o “energie” fundamentală, bipolară (cu aspectele complementare Yin şi Yang), care îmbracă diferite forme specifice, inclusiv în structurile vii [23, 24, 25]. Semnificaţia acestei “energii” fundamentale – denumită Qi – este mai cuprinzătoare decât înţelesul uzual pe care ştiinţa occidentală îl dă noţiunii de energie, deoarece în conceptul de Qi se regăsesc îmbinate atât caracterul energetic (“măsură” a mişcării), cât şi cel informaţional (“măsură” a ordinii/organizării).
La nivelul organismului uman, Qi-ul – sub diversele sale forme: ancestral, de nutriţie, de apărare etc. – este cel care asigură vitalitatea şi integrarea în mediul ambiant, conectarea omului cu macrocosmosul şi microcosmosul. Qi-ul are o circulaţie ritmică pe nişte trasee corporale speciale numite meridiane de acupunctură, de-a lungul cărora se găsesc puncte specifice (puncte de acupunctură) prin care se poate interveni în scopuri terapeutice.
Printre străvechile discipline ale MTC, Qigong-ul ocupă un loc aparte. Qigong înseamnă “exerciţiu Qi”; într-o definiţie care explicitează această traducere, Qigong-ul reprezintă ansamblul exerciţiilor fizice şi/sau respiratorii prin care se poate realiza dirijarea Qi-ului.
Conform MTC, termenul Qi din sintagma Qigong are două semnificaţii [26]. Una este cea a Qi-ului originar, care provine de la organismul matern şi serveşte ca bază a vieţii. Cealaltă se referă la Qi-ul intern, ce derivă din Qi-ul originar în combinaţie cu diferiţi factori dobândiţi în urma relaţionărilor cu mediul extern. Exerciţiile Qigong îmbunătăţesc şi mobilizează Qi-ul intern în corpul uman, el putând fi deplasat prin voinţă de-a lungul meridianelor de acupunctură, nervilor şi vaselor sanguine. În felul acesta, sunt îmbunătăţite rezistenţa la boli, adaptabilitatea la factorii externi şi capacitatea de depăşire a eventualelor tulburări somatice şi psihice. Atunci când, ca urmare a practicării consecvente şi corecte a Qigong-ului, organismul este saturat de Qi-ul intern, acesta poate fi proiectat în afara corpului ca Qi extern.
Există sute de tipuri de exerciţii Qigong, care se pot clasifica în mai multe moduri. Astfel, există un soft Qigong şi un hard Qigong. Soft Qigong-ul e practicat pentru păstrarea şi protejarea sănătăţii sau pentru auto-tratamentul unor afecţiuni, iar hard Qigong-ul (sau Kung-fu Qigong) este folosit în artele maţiale. Qigong-ul se mai clasifică în: Qigong static, Qigong dinamic şi Qigong de emisie. Persoana care practică Qigong-ul static stă în aparenţă nemişcată, apelând la tehnici respiratorii şi de concentrare mentală. În Qigong-ul dinamic, practicantul, aflat în stare de concentrare psihică, execută seturi de mişcări ale corpului însoţite de anumite ritmuri respiratorii. Qigong-ul static şi cel dinamic se practică îndeosebi în scopuri preventive şi de întreţinere a funcţiunilor vitale la parametrii optimi. Qigong-ul de emisie se referă cu precădere la capacităţile maeştrilor Qigong de a-şi mobiliza Qi-ul propriu în afara corpului, în scopuri terapeutice sau în confruntări marţiale.
11. În ceea ce priveşte fenomenele acupuncturale, se susţine că existenţa Qi-ului care circulă prin meridianele de acupunctură este dovedită, printre altele, de aşa-numitul fenomen de propagare a senzaţiei pe meridian (prescurtat FPSM). Intens studiat în ultimile decenii de cercetătorii chinezi, FPSM constă în apariţia, consecutivă introducerii acului într-un punct de acupunctură, a unei senzaţii particulare parestezice şi uneori hiperestezice ce se ditribuie pe direcţia unui meridian sau a mai multor meridiane ori de-a lungul unor ramuri colaterale viscerale. Mai frecvent constatat la subiecţii bolnavi, FPSM este interpretat ca un semn de reuşită diagnostică şi terapeutică. Investigaţiile extinse pe loturi mari de subiecţi au arătat că viteza FPSM se înscrie într-o gamă de valori foarte scăzute comparativ cu vitezele altor semnale biologice. Într-un articol evaluator consacrat FPSM se constată că “viteza de deplasare a senzaţiei de-a lungul meridianului variază după diverşi autori între 3,3 şi 20 cm/s, cu o medie de 7,521 cm/s” [27].
Dacă FPSM este considerat ca o consecinţă directă a circulaţiei Qi-ului, atunci viteza de propagare a senzaţiei de meridian apare ca fiind tocmai viteza de deplasare a Qi-ului de-a lungul meridianelor de acupunctură [28]. Prin urmare, în orice model biofizic care încearcă să expliciteze natura Qi-ului (fie şi numai parţial), trebuie să se regăsească ordinul de mărime al acestei viteze de propagare. În continuare, este prezentată schiţa unui asemenea model [29] bazat pe ipoteza undelor solitare (solitoni) generate metabolic în protofilamentele microtubulillor ce formează citoscheletul.
În sens strict matematic, solitonii sunt soluţii analitice ale unor ecuaţii diferenţiale neliniare speciale. Aceste soluţii sunt de tip undă solitară, cu profil localizat şi permanent, care nu se dispersează şi nivi nu se deformează prin ciocnire. În sens fizic, solitonul reprezintă un “pachet” de energie localizat, mobil şi auto-suficient din punct de vedere dinamic într-un mediu neliniar.
Din cauza dispersiei, o undă obişnuită tinde să se aplatizeze şi să se împrăştie pe măură ce se deplasează. Dimpotrivă, un soliton este o undă care nu se împrăştie deoarece efectele de dispersie sunt anulate de alte trăsături ale mişcării undei. Într-o undă obişnuită, diferitele frecvenţe “călătoresc” indeoendent unele de altele, lipsite de o unitate organică, fenomenul global fiind suma lor. La unda solitară, toate componentele interaţionează, conferind acestui pachet de unde o unitate organică ce transformă “valul” într-un veritabil “obiect”. Prin neliniaritate, efectele dispersive se compensează, anulându-se, iar unda se propagă exact în starea în care s-a generat prin eliberare de energie. “Obiectul” soliton are în acelaşi timp proprietăţi corpusculare şi ondulatorii care conservă local o concentrare de energie; la nivel microfizic, el este un obiect clasic cu interpretare cuantică [30].
Microtubulii sunt consideraţi a fi printre principalii organizatori ai interiorului celulei vii, aşa cum este reflectat de faptul că celulele răspund la diferiţii stimuli prin reglarea distribuţiei spaţiale a microtubulilor. Asamblaţi din molecule tubulinice, microtubulii se găsesc în toate celulele eucariote, participând la diviziunea celulară, mişcarea celulară şi menţinerea formei celulare [31]. De regulă, microtubulii sunt alcătuiţi din 13 protofilamente cvasiaxiale, iar fiecare protofilament este format din molecule de tubulină aranjate într-o asociere de tip head-to-tail. Tubulina este un dimer legat necovalent, format din două lanţuri de 50 kD parţial analoage, dar nu identice: alfa şi beta. Forma geometrică a unui microtubul seamănă cu un clindru gol, cu diametrul exterior de cca. 30 nm. Lungimile microtubulilor variază de la 2 la 100 micrometri, iar distanţa dintre centrii a două molecule de tubulină de-a lungul unui proto filament este a0 = 8 nm.
Presupunând că sunt n molecule tubulinice (fiecare având masa m) într-un protofilament şi notând cu xi poziţia la un moment dat a moleculei de tubulină i iar cu xio poziţia de echilibru a aceleiaşi molecule (i = 1,2,…n), atunci deplasarea yi moleculei faţă de poziţia de echilibru este:
yi = xi – xio (1)
În [32] se arată ca energia de interacţiune U dintre două molecule vecine de tubulină este dată de:
U = 0,5[k(yi – yi-1)] (2)
unde k este constanta forţei de interacţiune. De asemenea, o moleculă de tubulină este supusă interacţiunilor cu restul moleculelor de tubulină din microtubul. În acord cu abordările din fizica stării solide, această interacţiune suplimentară poate fi bine aproximată (după [32]) printr-un potenţial periodic de forma:
U’ = U0[1 – cos(2πyi/a0)] (3)
în care U0 este semiînălţimea barierei de potenţial.
O moleculă de tubulină legată într-un protofilament este constrânsă să oscileze de-a lungul axei protofilamentului, astfel încât se poate trata fiecare protofilament ca un sistem independent, celelalte 12 protofilamente constituind parte a mediului său înconjurător. Utilizând relaţiile (2) şi (3) şi formalismul hamiltonian din mecanica teoretică, în [32] se deduce că ecuaţia de mişcare pentru molecula i de tubulină dintr-un protofilament este de forma:
mÿi = k(yi+1 – 2yi +yi+1) – (2U0/a0)sin(2πyi/a0) (4)
Soluţia acestei ecuaţii – ţinând seama de (1) şi fără a mai nota indicii – este:
y = (2a0/π)tan-1{exp[±(g/L)x – vt]} (5)
unde parametrii g şi L sunt daţi de relaţiile: L2 = k(a0)4/4π2U0, respectiv g2 = 1/(1-v2/c2), cu:
c2 = k(a0)2/m (6)
Formula (5) reprezintă expresia matematică a unei unde solitare (sau soliton) a cărei viteză de deplasare este v. În mecanica neliniară, soluţia (5) este denumită soliton sau antisoliton, după cum se ia în formulă semnul minus, respectiv plus.
Deplasarea y din relaţia (5) poate fi considerată ca o funcţie continuă de coordonata x. În aceste condiţii în, [32] se deduce că energia E a solitonului este:
E = (4g/π)[k(a0)2U0]1/2 (7)
iar lărgimea w a undei solitare este:
w = (a0/2π)[k(a0)2/U0]1/2 (8)
Pentru calcule numerice sunt necesare valorile lui k şi U0. În [32] se arată că pentru k se poate lua valoarea:
k = 45,2•10-3 N/m (9)
Estimările pentru U0 sunt mai puţin precise; în orice caz, se arată în [32], U0 este cuprins între valorile:
U01 = 100 cal/mol (10)
U01 = 150 cal/mol (11)
Dacă în relaţia (7) punem g = 1 (adică v = 0), rezultă energia E0 de formare a solitonului:
E0 = (4/π)[k(a0)2U0]1/2 (12)
Introducând în (7) şi (8) valoarea lui a0 şi valorile din (9), (10) şi (11), se obţin limitele între care se încadrează E0 şi w: E01 = 0,36 eV, E02 = 0,44 eV, w1 = 0,816 nm, w2 = 0,576 nm. În cele ce urmează, vom considera valorile medii corespunzătoare, adică:
E0 = 0,4 eV (13)
w = 0,696 nm (14)
Valorile pentru E0 sunt compatibile, deşi ceva mai mici, cu cea a energiei eliberate prin hidroliza GTP, care este de 0,49 eV. Prin urmare, formarea solitonilor în protofilamente este perfect asigurată metabolic, constatare ce poate fi corelată cu continua circulaţie a Qi-ului în organism în condiţii normale.
Relaţia (6) exprimă de fapt viteza acustică c în protofilament; c este limita superioară pentru viteza v a solitonului [32]. Prin introducerea valorilor corespunzătoare în (6), se obţine:
c = 132 m/s (15)
Pentru evaluarea vitezei solitonilor în protofilemente, necesară comparaţiei cu viteza Qi-ului prin meridiane, să considerăm că solitonul, imediat după formare, capătă în intervalul de timp t (foarte mic) un surplus de energie E’, care se adaugă lui E0, astfel că: E’ = E – E0. Folosind relaţia de tip Heisenberg: t•E’ = h/2π (unde h este este constanta lui Planck, egală cu 6,6•10-34 Js), precum şi formulele pentru g, E şi E0 se deduc algebric relaţiile:
E’ = E0(g – 1) (16)
g = 1 + h/2πE0t (17)
v = (c/g)(g2 – 1)1/2 (18)
Luând viteza solitonului ca: v = w/t, este de observat că ea trebuie să fie mai mică decât viteza acustică dată de:
c = w/ta (19)
unde ta este timpul necesar undei acustice pentru a parcurge o distanţă egală cu w. În mod evident, t > ta. Introducând în (19) valorile din (14) şi (15), se obţine: ta = 5,27•10-10 s. Această valoare, împreună cu (13), (17) şi (18), permite estimări ale vitezei v a solitonilor la diferite valori ale lui t. Câteva dintre ele sunt prezentate în tabelul 2.
Tabelul 2 – Estimări teoretice ale vitezei de propagare a Qi-ului
t, s 8•10–10 10–8 10–7
v, cm/s 26,7 7,5 2,36

După cum se poate observa, aceste estimări sunt în bună concordanţă cu viteza de deplasare a Qi-ului, aşa cum reiese ea din studierea fenomenului de propagare a senzaţiei de-a lungul meridianelor de acupunctură.
Bibliografie
1. I. S. Musaberov – “Justus von Liebig”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
2. A. Lowen – “The Language of the Body”, Macmillan, New York, 1958.
3. A. Lowen – “Bioenergetics”, Penguin Books, New York, 1976.
4. Alexandrian – “Istoria filozofiei oculte”, Humanitas, Bucureşti, 1994.
5. F. A. Mesmer – “Mémoire sur la découverte du magnétisme animal”, Didot, Paris, 1779.
6. “Aphorimes de M. Mesmer”, Quinquet l'aîné, Paris, 1785.
7. W. Reich – “The Bions Experiments”, Farrar & Giroux, New York, 1983.
8. W. Reich – “The Cancer Biopathy”, Farrar & Giroux, New York, 1982.
9. W. Reich – “The Function of Orgasm”, Farrar Straus & Giroux, New York, 1982.
10. W. Reich – “Cosmic Superimposition: Man's Orgonotic Roots in Nature”, Farrar & Giroux, New York, 1981.
11. W. Reich – “Orgone Biophysics, Mechanistic Science and ‘Atomic Energy’”, INT. J. SEX-ECONOMY & ORGONE RESEARCH, vol. III, 74-79, 1944.
12. J. DeMeo – “The Orgone Accumulator Handbook”, Natural Energy Works, El Cerrito, CA, 1992.
13. T. Hines – “Pseudoscience and the Paranormal”, Prometheus Books, Buffalo NY, 1990.
14. Rosemary E. Guiley – “Harper's Encyclopedia of Mystical & Paranormal Experience”, HarperSanFrancisco, 1991.
15. Swami Muktananda Saraswati – “Psi Energy”, YOGA MAGAZINE, March 1977.
16. C. W. Leadbeater – “The Chakras”, The Teosophical Publishing Co., Wheaton IL, 1927.
17. Barbara Ann Brennan – “The Hands of Light: A Aguide to Healing through the Human Energy Field”, Bantam Books, New York, 1988.
18. M. Eliade – “Yoga. Nemurire şi libertate”, Humanitas, Bucureşti, 1993.
19. Valerie Hunt – “Infinite Mind: The Science of Human Vibrations”, Malibu Publishing Co., Malibu CA, 1995.
20. N. Ozaniec – “Chakras for Beginners”, Hodder & Stoughton Educational, London, 1999.
21. H. Motoyama – “The Theories of the Chakras: Bridge to Higher Consciousness”, Quest Books, 1982.
22. J. Bailey – “Balancing Act”, http://www.yogajournal.com/wisdom/927
23. Lao Tzu – “Tao te Ching”, Wildwood House, London, 1972.
24. F. Capra – “The Tao of Physics”, Flamingo, 1992.
25. F. Mann – “Acupuncture” The Ancient Chinese Art of Healing”, Heinemann, London, 1962.
26. Q. Zeng – “Qigong”, Foreign Languages Press, Beijing, 1999.
27. P. Bărbulescu – “Senzaţia de acupunctură (S. A.) şi propagarea senzaţiei pe meridian (P. S. M.)”, REVISTA ROMÂNĂ DE ACUPUNCTURĂ, anul I, nr. 2, 1991.
28. C. L. Zhang – “Electromagnetic Standing Waves as Background of Acupuncture System”, in: C. L. Zhang, F. A. Popp, M. Bischof (eds.) – “Current Development of Biophysics”, Hangzhou University Press, 1996.
29. I. Mamulaş – “Ipoteza solitonilor în acupunctură”, în: T. Caba, T. Caba (eds.) – “Diagnostic, tratament şi puncte noi în acupunctură”, Edit. Anandakali, Sibiu, 2000.
30. C. Rebbi – “Solitons”, SCIENTIFIC AMERICAN, vol. 240, no., 2, 1979.
31. P. Dustin – “Microtubules”, Springer Verlag, Berlin, 1978.
32. K. C. Chou, C. T. Zhang, G. M. Maggiora – “Solitary Wave Dynamics as a Mechanism for Explaining the Internal Motion During Microtubule Growth”, BIOPOLYMERS, vol. 34, 143–153, 1994.

Niciun comentariu:


Share/Bookmark